IPS Andrei, arhiepiscopul Alba-Iuliei:
Nefirescul anti-crestinismului postmodern
Cei ce avem o anumita varsta ne amintim cu nostalgie de anii copilariei. Si, mai ales, daca am avut sansa sa ne nastem intr-o zona cu traditii crestine puternice, nostalgia este cu atat mai mare. Din momentul in care am realizat ce se intampla in jurul meu, observam ca totul avea un ritm liturgic. Reperele erau Pastile si Craciunul, cu posturile ce le precedau. Iar Pastile si Craciunul ni-l puneau in fata pe Hristos Domnul. Nu i-ar fi trecut cuiva prin minte ca in postul pregatitor al acestor sarbatori sa organizeze petreceri cu dans. Jocul popular, care-si avea spiritualitatea lui, se deschidea in a doua zi a sarbatorii, ca sa nu adumbreasca farmecul mistic al acesteia. Ba, chiar mai tarziu, cand balurile se constituiau intr-un inaintemergator al discotecii de astazi, respectau aceeasi randuiala.
Privit cu ochiul curat al copilului, spatiul inconjurator era o gradina minunata, o gradina a raiului in care ne-a asezat Dumnezeu. "Cata roada, cata randuiala si frumusete, cata mireasma, cata lumina si podoaba, cata umbra la namiezi, revarsa aceasta gradina peste fiii nostri, peste sufletul nostru din neam in neam."
In mijlocul spatiului miraculos era biserica. Si cred ca toti copiii cu suflet sanatos gandeau ca si copilul Lucian Blaga: "Vedeam satul asezat inadins in jurul bisericii si al cimitirului, adica in jurul lui Dumnezeu si al mortilor. Aceasta imprejurare, care mai tarziu de tot mi s-a parut foarte semnificativa, tinea oarecum isonul intregii vieti, ce se desfasura in preajma mea. Imprejurarea era ca un tot, mai adanc, ce imprumuta totului o nuanta de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu in spatiul ritual de dupa iconostas, de unde il presimteam iradiind in lume... Nu aveam mai mult de sapte ani. Eram vreo cinci baieti, toti cam de aceeasi varsta; stam cerc, calui, in mijlocul ulitei pe inserate. Nu mai stiu in ce legatura s-a intamplat ca unul sa arunce intrebarea: Cum o fi cand esti mort? Unul dintre noi a raspuns, ca iluminat: Mort trebuie sa fie ca si viu. E asa ca nici nu stii ca esti mort. Noi bunaoara stam aici in cerc si vorbim, dar poate ca suntem morti, numai ca nu ne dam seama."
Intreaga existenta avea un sens. Sensul il da invatatura Domnului Hristos. Dumnezeu era prezent peste tot si in mod special in Biserica. Acolo, in mod real, Hristos este prezent tainic in Sfanta Euharistie. Am zis ca totul avea un ritm liturgic. "Rusalii, Boboteaza si Postul catre Pasti / Si Maica Domnului in plina vara" va spune inspirat Ioan Alexandru. Chipul Domnului Hristos era deslusit nu numai in icoana imparateasca de pe iconostas, ci si pe bobul de grau.
Acest mod de a gandi si de a trai il fixez in plina perioada comunista. Nu trebuie insa uitat faptul ca parintii nostri veneau cu o serioasa formare crestina din perioada interbelica. In fata propagandei ateiste, oficiale, se facea o impotrivire tacuta, dar reala.
Cand s-a prabusit comunismul, pentru un timp, mi-am imaginat ca euforia de moment se va concretiza intr-o fervoare crestina serioasa si durabila. Dar lucrurile n-au stat asa. Fluxul celor ce au inundat biserica a avut destul de repede un reflux. Unii au ramas dar, destul de multi, s-au reintors la o viata crestina anemica si lipsita de profunzime.
Din ce cauza s-a petrecut acest fenomen? Pe de o parte catehizarea facuta in perioada comunista a fost insuficienta. Resursele spirituale primite de la parinti s-au epuizat. Tinerii casatoriti dupa Revolutie, parintii actualilor adolescenti, aveau o prea slaba pregatire crestina.
Pe de alta parte, vantul secularizarii care a facut multe spatii crestine deserte in societatea de consum, a inceput sa sufle si in Romania. Sufla peste toti si-i influenteaza mai ales pe cei cultivati. De aceea cred ca este foarte sugestiva, in acest sens, o intrebare retorica pe care o punea Octavian Goga: "Si acum, iarta-ma si nu te supara pe mine, daca, fara a-ti cere un raspuns, stau si ma intreb, care este credinta dumneatale, mult laudat intelectual al natiei mele ? / Cand ai pornit de acolo din casuta de la tara si te-au dus la scoala.. mai ziceai "Tatal nostru" seara si visai cu iele si pricolici. Duceai in suflet mostenirea din batrani: o candela, care licarea in taina si-ti lumina drumul. Dar ti s-a risipit mostenirea asta. S-a spulberat zi de zi si s-a faramitat in calea ta. / Si fara sa vreau, imi vine in minte o problema atat de mare si atat de nebagata in seama a vremii noastre framantata de patimi mici: educatia religioasa a carturarimii noastre. / Nu gasiti, ca ar trebui facut ceva pentru a ne salva tineretul, dandu-i dascali luminati, cari in scolile secundare sa-l invete credinta lui Dumnezeu, si preoti cu guri de aur, cari sa cuvinteze acolo in centrele studentimii noastre universitare? Fiindca, asa cum suntem astazi, noi nu stim ce vrem si nu stim unde mergem."
Cei ce avem o anumita varsta ne amintim cu nostalgie de anii copilariei. Si, mai ales, daca am avut sansa sa ne nastem intr-o zona cu traditii crestine puternice, nostalgia este cu atat mai mare. Din momentul in care am realizat ce se intampla in jurul meu, observam ca totul avea un ritm liturgic. Reperele erau Pastile si Craciunul, cu posturile ce le precedau. Iar Pastile si Craciunul ni-l puneau in fata pe Hristos Domnul. Nu i-ar fi trecut cuiva prin minte ca in postul pregatitor al acestor sarbatori sa organizeze petreceri cu dans. Jocul popular, care-si avea spiritualitatea lui, se deschidea in a doua zi a sarbatorii, ca sa nu adumbreasca farmecul mistic al acesteia. Ba, chiar mai tarziu, cand balurile se constituiau intr-un inaintemergator al discotecii de astazi, respectau aceeasi randuiala.
Privit cu ochiul curat al copilului, spatiul inconjurator era o gradina minunata, o gradina a raiului in care ne-a asezat Dumnezeu. "Cata roada, cata randuiala si frumusete, cata mireasma, cata lumina si podoaba, cata umbra la namiezi, revarsa aceasta gradina peste fiii nostri, peste sufletul nostru din neam in neam."
In mijlocul spatiului miraculos era biserica. Si cred ca toti copiii cu suflet sanatos gandeau ca si copilul Lucian Blaga: "Vedeam satul asezat inadins in jurul bisericii si al cimitirului, adica in jurul lui Dumnezeu si al mortilor. Aceasta imprejurare, care mai tarziu de tot mi s-a parut foarte semnificativa, tinea oarecum isonul intregii vieti, ce se desfasura in preajma mea. Imprejurarea era ca un tot, mai adanc, ce imprumuta totului o nuanta de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu in spatiul ritual de dupa iconostas, de unde il presimteam iradiind in lume... Nu aveam mai mult de sapte ani. Eram vreo cinci baieti, toti cam de aceeasi varsta; stam cerc, calui, in mijlocul ulitei pe inserate. Nu mai stiu in ce legatura s-a intamplat ca unul sa arunce intrebarea: Cum o fi cand esti mort? Unul dintre noi a raspuns, ca iluminat: Mort trebuie sa fie ca si viu. E asa ca nici nu stii ca esti mort. Noi bunaoara stam aici in cerc si vorbim, dar poate ca suntem morti, numai ca nu ne dam seama."
Intreaga existenta avea un sens. Sensul il da invatatura Domnului Hristos. Dumnezeu era prezent peste tot si in mod special in Biserica. Acolo, in mod real, Hristos este prezent tainic in Sfanta Euharistie. Am zis ca totul avea un ritm liturgic. "Rusalii, Boboteaza si Postul catre Pasti / Si Maica Domnului in plina vara" va spune inspirat Ioan Alexandru. Chipul Domnului Hristos era deslusit nu numai in icoana imparateasca de pe iconostas, ci si pe bobul de grau.
Acest mod de a gandi si de a trai il fixez in plina perioada comunista. Nu trebuie insa uitat faptul ca parintii nostri veneau cu o serioasa formare crestina din perioada interbelica. In fata propagandei ateiste, oficiale, se facea o impotrivire tacuta, dar reala.
Cand s-a prabusit comunismul, pentru un timp, mi-am imaginat ca euforia de moment se va concretiza intr-o fervoare crestina serioasa si durabila. Dar lucrurile n-au stat asa. Fluxul celor ce au inundat biserica a avut destul de repede un reflux. Unii au ramas dar, destul de multi, s-au reintors la o viata crestina anemica si lipsita de profunzime.
Din ce cauza s-a petrecut acest fenomen? Pe de o parte catehizarea facuta in perioada comunista a fost insuficienta. Resursele spirituale primite de la parinti s-au epuizat. Tinerii casatoriti dupa Revolutie, parintii actualilor adolescenti, aveau o prea slaba pregatire crestina.
Pe de alta parte, vantul secularizarii care a facut multe spatii crestine deserte in societatea de consum, a inceput sa sufle si in Romania. Sufla peste toti si-i influenteaza mai ales pe cei cultivati. De aceea cred ca este foarte sugestiva, in acest sens, o intrebare retorica pe care o punea Octavian Goga: "Si acum, iarta-ma si nu te supara pe mine, daca, fara a-ti cere un raspuns, stau si ma intreb, care este credinta dumneatale, mult laudat intelectual al natiei mele ? / Cand ai pornit de acolo din casuta de la tara si te-au dus la scoala.. mai ziceai "Tatal nostru" seara si visai cu iele si pricolici. Duceai in suflet mostenirea din batrani: o candela, care licarea in taina si-ti lumina drumul. Dar ti s-a risipit mostenirea asta. S-a spulberat zi de zi si s-a faramitat in calea ta. / Si fara sa vreau, imi vine in minte o problema atat de mare si atat de nebagata in seama a vremii noastre framantata de patimi mici: educatia religioasa a carturarimii noastre. / Nu gasiti, ca ar trebui facut ceva pentru a ne salva tineretul, dandu-i dascali luminati, cari in scolile secundare sa-l invete credinta lui Dumnezeu, si preoti cu guri de aur, cari sa cuvinteze acolo in centrele studentimii noastre universitare? Fiindca, asa cum suntem astazi, noi nu stim ce vrem si nu stim unde mergem."
Articolul intreg la:
Postat de:
Parintele Constantin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu