Cuvantul Saptamanii

Despre rugaciune (din Patericul atonit)

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine.

Textul complet la http://www.pateric.ro/category/patericul-atonit/

Cuvantul Saptamanii

Cum Credem?

A fi efectiv in Biserica sau a crede cu adevarat nu este atat de usor si nu se reduce la nimic din cele exterioare, ci reprezinta realitati in primul rand ale duhului, ale inimii. Marea noastra problema este (ne-)convertirea la nivelul de adancime al fiintei noastre, al inimii, convertire care s-ar concretiza in depasirea nivelului pur psihologic, firesc, dar si in pazirea de suprafirescul de ordin demonic, al inselarilor.

Credinta care mantuieste este o virtute, una dintre cele mai mari sau este o sinteza a virtutilor. Credinta care mantuieste nu este ceva pe care sa-l ai o data pentru totdeauna si sa-l porti cu tine in buzunar, fara sa-ti mai faci probleme. Credinta care mantuieste este o nevointa, este o lucrare launtrica de toata vremea, ce poate sa creasca in noi, sa fie imputinata sau chiar sa moara, in functie de cum traim: “Credinta fara fapte moarta este”. Dar ce fel de fapte? Pentru ca faptele insesi pot sa fie moarte, daca sunt formale,  daca sunt legaliste, daca sunt izvoarate din prisos de mandrie, daca sunt mincinoase sau interesate, daca sunt in alt duh decat in Duhul  Adevarului. Credinta care mantuieste inseamna dreapta si via inchinare sau dreapta si via relatie cu Facatorul si Mantuitorul nostru. Credinta care mantuieste este sinceritatea deplina a sufletului cu Dumnezeu si cu sine insusi, este pur si simplu viata traita in Duh si in Adevar. Sinceritatea in fata constiintei noastre este pasul cel mai greu si cel mai important catre smerenie, fara de care nu exista credinta adevarata.

Sursa:

AICI

Oricine

“…Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?...” Luca 10,25-37

Cine este aproapele meu?
Cine oare? Adesea ne întrebăm. Şi punem limite. “Acesta este aproapele meu”, ne spunem, “pe când acesta nu este”.
Pentru evrei, samaritenii nu erau aproapele. Dar Iisus ne răspunde clar: oricine este aproapele meu. Oricine în nevoie.
Oricine cu care ne întâlnim întâmplător.
Oricine, orice culoare ar avea pielea lui, orice credinţă ar avea.
Pentru vechii greci, orice străin era un “barbar”;
pentru evrei, orice străin era un “câine”;
pentru mahomedani, orice străin era un “infidel”;
dar pentru Iisus, fiecare om, străin sau nu, prieten sau nu, era un frate.
Aşa că în loc să se întrebe “Cine este aproapele meu?”, creştinul se întreabă: “Cui pot eu să îi fiu aproape?” Singurul criteriu de luat în seamă este: “Are el nevoie de un semen?” Dacă are, atunci suntem delegaţi de Hristos să fim aproapele lui.
Nu avem opţiune – dacă dorim să rămânem poporul lui Dumnezeu.               (Pr. A.Coniaris)


Duminica, 14 noiembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.

Cuvantul Saptamanii

Sf. Nectarie al Eghinei (9 Nov): Cum lucreaza Dumnezeu

Ispitele sunt îngăduite ca să se vădească patimile ascunse, ca să fie războite, şi astfel, sufletul să se vindece. Şi acestea sunt dovada milei dumnezeieşti. De aceea lasă-te cu încredere pe tine însuţi în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, încât să te întărească în lupta ta. Nădejdea în Dumnezeu nu te duce niciodată la deznădejde. Ispitele aduc smerenia. Dumnezeu ştie răbdarea fiecăruia dintre noi şi îmgăduie ispitele pe măsura puterilor noastre. Să ne îngrijim însă să fim şi noi priveghetori şi cu luare aminte, ca să nu ne ducem noi înşine în ispită. Încredeţi-vă în Dumnezeul Cel bun, puternic şi viu, şi Acesta vă va duce la odihnă. După încercări urmează bucuria duhovnicească. Domnul îi urmează pe cei ce rabdă încercările şi strâmtorările din iubire pentru El. Nu vă împuţinaţi sufleteşte, şi nu vă înfricoşaţi. Nu vreau să vă mâhniţi şi să vă tulburaţi pentru toate câte se întâmplă împotriva voinţei voastre, oricât de dreaptă ar fi aceasta. O asemenea mâhnire mărturiseşte existenţa egoismului. Luaţi seama la egoismul care se ascunde în dosul chipului dreptăţii. Luaţi seama şi la tristeţea de toată vremea, care apare în urma unei cercetări drepte. Mâhnirea exagerată pentru toate acestea este cea care vine din ispită. Alta este mâhnirea adevărată: cea care apare când ştim starea nenorocită a sufletului nostru. Mâhnirile celelalte nu au nicio legătură cu harul lui Dumnezeu.

Textul intreg aici:

http://vestitorul.blogspot.com/2010/06/sf-nectarie-al-pentapolei-cuvant-despre.html

Haina Lui Iisus

“…Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit…”             

“S-a atins de mine cineva.” Sunt cuvinte minunate, pentru noi şi pentru femeia care a atins haina Lui Iisus.

Ele ne spun că atunci când ne întindem cu credinţă către Domnul, pentru a primi ajutorul său, Domnul ştie. Aşa după cum Iisus a simţit uşoara atingere a ciucurelui de pe haina sa, în mijlocul unei mulţimi, aşa şi Dumnezeu ştie de rugăciunea fiecăruia dintre noi.

Uneori oamenii întreabă: “Cu miliarde de oameni în această lume, cum poate să ştie Dumnezeu de mine şi să vegheze asupra mea?”

 Iisus ne arată în această pericopă că ştie şi are grijă chiar şi de cei mai mici dintre noi. Mulţimile ar putea să ne ignore, dar Iisus nu.

Nici mulţimea, nici chiar universul cât este de mare, nu IL poate bloca de la a simţi o atingere de  credinţă.                   (Pr. A. Coniaris)

Duminica, 7 noiembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.

Luca 8,41-56

Cuvantul Saptamanii

Avva Ahila(s): Despre suparare:

S-au dus odata trei batrani la avva Ahila si unul dintr-ansii avea nume rau. Si i-a zis unul dintre batrani: avvo, fa-mi o mreaja (plasa)! Iar el a zis: nu-ti fac! Si celalalt i-a zis: fa milostenie, ca sa-ti avem pomenirea ta in manastire! Iar el a zis: n-am vreme. Ii zice lui celalalt, care avea numele cel rau: fa-mi mie o mreaja, avvo, ca s-o am din mainile tale! lar el raspunzand indata, i-a zis: iti voi face. Si i-au zis lui: acestuia i-ai zis ca-i vei face! Le-a zis lor batranul: v-am zis voua ca nu va fac si nu v-ati mahnit, fiindca n-am vreme. Iar acestuia de nu-i voi face, va zice: pentru pacatul meu auzind batranul nu a voit sa-mi faca, si indata taiem ata. Deci cu aceasta am ridicat sufletul lui, ca sa nu fie inghitit de mahniciune unul ca acesta.

Din Pateric, Avva Ahila - http://www.sfaturiortodoxe.ro/pateric/slovaa.htm