marți, 23 februarie 2010

Ortodoxia=Smerenie+Dragoste

Ortodoxia=Smerenie+Dragoste,

Parintele Mihail, Sf Manastire Antim, Bucuresti

Ne trebuie, e drept, multă înțelepciune, multă răbdare și gingășie ca să-L mărturisim pe Hristos, fără agresivitate, fără aroganță, fără îndârjire. Să fim creștini adevărați, smeriți și iubitori. Dar pe cât de râvnitori suntem când ne rugăm pentru noi, la fel de râvnitori se cade să fim când ne rugăm pentru ceilalți. Pentru că Însuși Dumnezeu-Tatăl nostru iubitor ”voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Să ne rugăm și noi împreună cu Sfântul Siluan Athonitul:
Așa cum ai dat Apostolilor Tăi pe Duhul Sfânt
și ei Te-au cunoscut pe Tine,
așa, Doamne Iisuse Hristoase, dă tuturor oamenilor
să Te cunoască pe Tine
prin Duhul Tău cel Sfânt. Amin.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Să dai ce ai mai bun din tine

“…Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului…”










Platon spunea o poveste despre un tânăr păstor care găsise un inel ce îl făcea invizibil. Acesta i-a oferit ocazia să facă ce dorea el, fără să fie văzut. Înainte să găsească inelul, tânărul era unul drept şi bun. Dar când a scăpat de sub privirile celor din jur, a devenit lipsit de scrupule şi lacom. Este cu siguranţă un lucru bun să trăim cu ochii semenilor aţintiţi asupra noastră. De fapt, când oamenii îşi părăsesc casa şi merg în locuri străine, unde nimeni nu îi cunoaşte, au tendinţa să facă lucruri pe care nu le fac de obicei.
În romanul “Roba” al lui Lloyd C. Douglas, Marcellus îl întreabă pe Justus, “Unde crezi că a mers Iisus?” Justus a răspuns: “Nu ştiu, prietene, decât că El trăieşte, şi mă aştept mereu să îl văd. Uneori îi simt prezenţa de parcă ar fi lângă mine. Aceasta te păstrează onest. Nu simţi imboldul de a înşela pe cineva, de a minţi pe cineva, de a răni pe cineva, atunci când ştii că Iisus se află lângă tine.” Marcellus i-a spus atunci: “Cred că trebuie să fie foarte neconfortabil să te simţi mereu urmărit de o prezenţă invizibilă.”
“Nu şi dacă prezenţa aceasta te apără pe tine de tine, Marcellus.
Este o mare bucurie să ai pe cineva lângă tine, care să te facă să dai ce ai mai bun din tine.”(Pr. Coniaris)



Duminica, 21 februarie, a Ortodoxiei, VA FI SLUJBA LA Mirfield.


miercuri, 17 februarie 2010

Cuvantul Saptamanii

Pr. Alexander Schmemann:

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, praznuit pe 28 ianuarie:

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.
La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.

Textul intreg la:

Postat de:
Parintele Constantin

miercuri, 10 februarie 2010

Cuvantul Saptamanii

Pr. Alexander Schmemann:
Semnificatia duminicii izgonirii lui Adam din rai


“… In cele din urma vine ultima zi, numita de obicei Duminica Iertarii, dar al carei nume liturgic trebuie de asemenea mentionat: <<Izgonirea lui Adam din Rai>>. Aceasta denumire totalizeaza, intr-adevar, intreaga pregatire pentru Post. Acum stim, ca omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoasterea lui Dumnezeu si pentru comuniunea harica cu El. Pacatul omului l-a lipsit pe om de acea viata binecuvantata, iar existenta lui pe pamant s-a transformat intr-un exil. Hristos, Mantuitorul lumii, deschide usa raiului celui ce-L urmeaza, iar Biserica, prin dezvaluirea frumusetii Imparatiei lui Dumnezeu in viata noastra, un pelerinaj catre patria noastra cereasca.
Postul este eliberarea de sub robia noastra fata de pacat, din temnita <<acestei lumi>>. Iar pericopa evanghelica a acestei ultime Duminici (Matei VI, 14-21) stabileste conditiile acestei eliberari. Prima este postirea – refuzul de a accepta dorintele si indemnurile firii noastre decazute ca fiind normale, efortul de a ne descatusa din stapanirea carnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totusi, postul nostru nu trebuie sa fie fariseic, nu trebuie sa ne “falim” cu aceasta. Nu trebuie “sa ne aratam oamenilor ca postim, ci Tatalui nostru Care este in ascuns“. Cea de-a doua conditie este iertarea – “ca de veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc“. Biruinta pacatului, principalul semn al stapanirii sale asupra lumii este dispersarea, izolarea, ura. Asadar, prima incercare de a sparge aceasta fortareata a pacatului este iertarea: reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta inseamna a pune intre mine si “vrajmasul” meu iertarea lui Dumnezeu Insusi. A ierta este depasirea “punctului mort” in relatiile umane si raportarea lor la Hristos. Iertarea este “crapatura” Imparatiei ceresti deschisa catre aceasta lume pacatoasa si decazuta”.

Sursa:

Postat de:
Parintele Constantin

miercuri, 3 februarie 2010

Cuvantul Saptamanii

Postul Mare: Cum ne invita Biserica sa-l tinem?

Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile – sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie – printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post.
Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate, în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:
1. Muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare;
2. Cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu);
3. Slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite;
4. Veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei);
5. Postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor, bunăoară) etc.
Toate acestea creează deci o întreagă atmosferă în viaţa noastră – tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. –, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă").
Sintagma aceasta – tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) – simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp: ea spune că, pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu înţelegător, milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi asta ne dă nădejde, asta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.
Sursa:

Postat de:
Parintele Constantin