Cuvantul Saptamanii

IPS Andrei, arhiepiscopul Alba-Iuliei:

Nefirescul anti-crestinismului postmodern
Cei ce avem o anumita varsta ne amintim cu nostalgie de anii copi­lariei. Si, mai ales, daca am avut sansa sa ne nastem intr-o zona cu traditii crestine puternice, nostalgia este cu atat mai mare. Din momentul in care am realizat ce se intampla in jurul meu, ob­servam ca totul avea un ritm liturgic. Reperele erau Pastile si Craciunul, cu posturile ce le precedau. Iar Pastile si Craciunul ni-l puneau in fata pe Hristos Domnul. Nu i-ar fi trecut cuiva prin minte ca in postul pre­gatitor al acestor sarbatori sa organizeze petreceri cu dans. Jocul popu­lar, care-si avea spiritualitatea lui, se deschidea in a doua zi a sarbatorii, ca sa nu adumbreasca farmecul mistic al acesteia. Ba, chiar mai tarziu, cand balurile se constituiau intr-un inaintemergator al discotecii de as­tazi, respectau aceeasi randuiala.
Privit cu ochiul curat al copilului, spatiul inconjurator era o gradina minunata, o gradina a raiului in care ne-a asezat Dumnezeu. "Cata roa­da, cata randuiala si frumusete, cata mireasma, cata lumina si podoaba, cata umbra la namiezi, revarsa aceasta gradina peste fiii nostri, peste su­fletul nostru din neam in neam."
In mijlocul spatiului miraculos era biserica. Si cred ca toti copiii cu su­flet sanatos gandeau ca si copilul Lucian Blaga: "Vedeam satul asezat inadins in jurul bisericii si al cimitirului, adica in jurul lui Dumnezeu si al mortilor. Aceasta imprejurare, care mai tarziu de tot mi s-a parut foarte semnificativa, tinea oarecum isonul intregii vieti, ce se desfasura in preaj­ma mea. Imprejurarea era ca un tot, mai adanc, ce imprumuta totului o nuanta de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu in spatiul ritual de dupa iconostas, de unde il presimteam iradiind in lume... Nu aveam mai mult de sapte ani. Eram vreo cinci baieti, toti cam de aceeasi varsta; stam cerc, calui, in mijlocul ulitei pe inserate. Nu mai stiu in ce legatu­ra s-a intamplat ca unul sa arunce intrebarea: Cum o fi cand esti mort? Unul dintre noi a raspuns, ca iluminat: Mort trebuie sa fie ca si viu. E asa ca nici nu stii ca esti mort. Noi bunaoara stam aici in cerc si vorbim, dar poate ca suntem morti, numai ca nu ne dam seama."
Intreaga existenta avea un sens. Sensul il da invatatura Domnului Hristos. Dumnezeu era prezent peste tot si in mod special in Biserica. Acolo, in mod real, Hristos este prezent tainic in Sfanta Euharistie. Am zis ca totul avea un ritm liturgic. "Rusalii, Boboteaza si Postul catre Pasti / Si Maica Domnului in plina vara" va spune inspirat Ioan Alexandru. Chipul Domnului Hristos era deslusit nu numai in icoana imparateasca de pe iconostas, ci si pe bobul de grau.
Acest mod de a gandi si de a trai il fixez in plina perioada comunista. Nu trebuie insa uitat faptul ca parintii nostri veneau cu o serioasa forma­re crestina din perioada interbelica. In fata propagandei ateiste, oficiale, se facea o impotrivire tacuta, dar reala.
Cand s-a prabusit comunismul, pentru un timp, mi-am imaginat ca euforia de moment se va concretiza intr-o fervoare crestina serioasa si durabila. Dar lucrurile n-au stat asa. Fluxul celor ce au inundat biserica a avut destul de repede un reflux. Unii au ramas dar, destul de multi, s-au reintors la o viata crestina anemica si lipsita de profunzime.
Din ce cauza s-a petrecut acest fenomen? Pe de o parte catehizarea facuta in perioada comunista a fost insuficienta. Resursele spirituale pri­mite de la parinti s-au epuizat. Tinerii casatoriti dupa Revolutie, parintii actualilor adolescenti, aveau o prea slaba pregatire crestina.
Pe de alta parte, vantul secularizarii care a facut multe spatii crestine deserte in societatea de consum, a inceput sa sufle si in Romania. Sufla peste toti si-i influenteaza mai ales pe cei cultivati. De aceea cred ca este foarte sugestiva, in acest sens, o intrebare retorica pe care o punea Octavian Goga: "Si acum, iarta-ma si nu te supara pe mine, daca, fara a-ti cere un raspuns, stau si ma intreb, care este credinta dumneatale, mult laudat in­telectual al natiei mele ? / Cand ai pornit de acolo din casuta de la tara si te-au dus la scoala.. mai ziceai "Tatal nostru" seara si visai cu iele si pricolici. Duceai in suflet mostenirea din batrani: o candela, care licarea in taina si-ti lumina drumul. Dar ti s-a risipit mostenirea asta. S-a spulberat zi de zi si s-a faramitat in calea ta. / Si fara sa vreau, imi vine in min­te o problema atat de mare si atat de nebagata in seama a vremii noastre framantata de patimi mici: educatia religioasa a carturarimii noastre. / Nu gasiti, ca ar trebui facut ceva pentru a ne salva tineretul, dandu-i dascali luminati, cari in scolile secundare sa-l invete credinta lui Dumnezeu, si preoti cu guri de aur, cari sa cuvinteze acolo in centrele studentimii noastre universitare? Fiindca, asa cum suntem astazi, noi nu stim ce vrem si nu stim unde mergem."

Articolul intreg la:

http://www.crestinortodox.ro/diverse/96429-nefirescul-anti-crestinismului-postmodern

Postat de:

Parintele Constantin

O licitatie iesita din comun

În ziua de 11 decembrie 2008, în cadrul unei licitaţii, pictura lui Tonitza - "Fata în roz" a devenit cel mai scump tablou al unui pictor român vândut în ţară, fiind cumpărat cu preţul record de 120.000 euro. Această minunată pânză, în care fragilitatea este conturată fără şovăire cu un penel melancolic, încălzeşte, dând în acelaşi timp fiori. Albul stins al fundei din părul fetei se regăseşte în cele două “aripi” în plină ascensiune de pe umeri, fapt dătător de echilibru în compoziţie şi îndemnând la avânt în plină cădere. Privită atent, bluza roz pare că se ridică şi se lasă înapoi, într-o respiraţie abia simţită. Tabloul este, fără îndoială, o capodoperă şi cu siguranţă că proprietarul lui nu se mai satură dezlegând fără izbândă misterul din privirea tăcută a fetei în roz. Ce m-a făcut să tresar, în toată povestea, nu este propriu-zis valoarea tabloului ca operă de artă, incontestabilă, cum spuneam. Ci valoarea lui materială, preţul cu care a fost cumpărat, nici mai mult, nici mai puţin decât 120.000 euro. O sumă modică, în comparaţie cu un Picasso, pentru care colecţionarii dau milioane de dolari. O sumă modică, şi totuşi, pentru mine, un capriciu de neînţeles. Pentru un singur tablou, ca să stea într-o singură sufragerie, văzut de o singură persoană, mi se pare, totuşi, cam mult. Mă înşel? Să facem numai o singură comparaţie. În satul Berca, din judeţul Buzău (vezi harta), într-un vârf de deal, se află o mănăstire, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Am văzut-o din întâmplare, de pe şosea, şi ne-au atras atenţia ruinele care o înconjurau. Fără să bănuim nimic, am hotărât să ne abatem din drum, să o cercetăm mai îndeaproape.
Puteti citi continuarea pe blogul Viata la tara

Pirvu Mutu

Mă-ntreb dacă nu cumva nevoia de frumuseţe este, alături de foame, sete şi somn, o nevoie vitală. Cu toate că, în lipsa ei, nu vom muri pe loc, aşa cum s-ar întâmpla dacă am fi privaţi de apă, totuşi anumite mecanisme pe care le declanşează momentul întâlnirii cu frumosul pot fi puse într-un paralelism perfect cu satisfacerea setei, a foamei sau unui somn bun, odihnitor.

Continuarea pe blogul Viata la tara

' Da, Doamne!'

« …După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor…” Matei 9,27-35


A-l cunoaşte pe Dumnezeu în Hristos nu este doar o descoperire intelectuală. Este şi aceasta, dar este mult mai mult. Este o experienţă de putere, nu ceva ce realizăm noi, ci ceva ce Dumnezeu pune în noi.
Întrebaţi-i pe cei doisprezece pescari de oameni cum au putut să se elibereze de slăbiciunile lor şi să meargă să schimbe lumea; şi vă vor răspunde: “Nu noi - ci Hristos!”
“Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne!
Întrebaţi un alcoolic sau un dependent de droguri recuperat cu a putut să se elibereze de teribila lui dependenţă, şi vă va spune: “Nu eu, ci Hristos în mine! Fără puterea Sa aş fi în continuare înrobit”
“Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne! (Pr.A.Coniaris)


Duminica, 26 iulie Sfanta Liturghie incepe la ora 10 :30.

Cuvantul Saptamanii

Cantarea in biserica si in preajma ei

Origini

Muzica vine firesc, nascuta ca urmare a nevoii omului de a exprima cat mai penetrant si convingator ritmul trairii sale. Functia ontologica a acestui ritm ar fi aceea de a ordona intalnirea personala sau comunitara a omului cu sine, cu semenii si mai ales cu Dumnezeu. Originea si pricina cantarii se afla in mare masura in slavirea lui Dumnezeu. Cuvantul slavitor da in imn, imnul in cantare, cantarea in dans - traire corporala a muzicii.Catre Dumnezeu se cere indreptata cu precadere cantarea (Iesirea 15, 21). David, poetul cel mai reprezentativ al lumii Vechiului Testament, canta Numele Domnului Celui Preainalt. In fapt, nu numai omul, ci tot pamantul canta Domnului (Psalmul 66, 3). In privinta motivatiei de credinta a cantarii exista o continuitate intre Vechiul si Noul Testament. Ca atunci, si acum crestinii canta numele Domnului (Romani 9, 15), in traditia deschisa de Apostoli: "Pavel si Sila se rugau si-I cantau laude lui Dumnezeu " (Faptele Apostolilor 16, 25).

Rugaciunea si cantarea

Probabil ca asa a aparut cantarea: ca incantatie slavitoare si invocatoare. Dar sunt texte care, in principiu, nu ar trebui sa se cante: Crezul - care este o marturisire de credinta; Tatal nostru - rugaciune pe care Mantuitorul a rostit-o intr-un moment de mare tragism, si nu a cantat-o; etc. Si asta pentru ca ele cer o limpezime totala a cuvintelor si o concentrata atentie pe masura. Totusi, cantarea este si ea o marturisire de credinta (Psalmul 56, 12). Lui Dumnezeu se cuvine a I se canta "cu intelepciune" (Psalmul 46, 7), "ca in fata ingerilor" (Psalmul 137,1).

A cantat Hristos? Da, din moment ce intra sa se roage in templu. Dar iata si o marturie directa venita prin Sfantul Evanghelist Matei: dupa Cina cea de Taina, inainte de a Se duce sa Se roage pe Muntele Maslinilor si inainte de a fi prins si trimis la moarte, Hristos a cantat imnuri (psalmi) impreuna cu ucenicii Sai (Matei 26, 30).

Cum va fi cantat Hristos? Probabil topindu-Si glasul cu cel al alesilor Lui, intr-o slavire unica, libera, linistita, explozie de bucuroasa impreuna-traire slavitoare.

Caracterul comunitar al cantarii

Prin cantare pulsatia fiintelor este mai lesne armonizata, adusa la impreuna-traire, sin-cronica si sin-patetica. Ideal ar fi ca cei adunati in biserica sa se constituie de obste intr-un cor total, in care cei cu calitati vocale sa-i poarte cu ei si pe cei lipsiti de ele, astfel incat bucuria sa fie impartasita total. Se spune ca mii erau cei care cantau raspunsurile Liturghiei in biserica Sfanta Sofia, in vremea de glorie a Bizantului. In orice caz, mai paziti sunt in biserica de ratacirea gandurilor cei care canta decat cei care numai asculta cantarile. Solistica in cantarea bisericeasca este opusa menirii ei. Ea ar conduce la o afirmare a individualitatii intru separare. Solistul prevazut de "partitura" liturgica este preotul. Dar acest rol de solist al preotului nu are atat un temei muzical, cat unul preponderent duhovnicesc. De altfel, in slujbele ortodoxe, rolul preotului cedeaza, din punct de vedere al intinderii, preponderenta celui al stranei. Corul este expresia unei reale comunitati. Corul conduce la hora. In inima catedralelor medievale se afla, precum o inima, corul, spatiu al esentialelor insotiri ale unei comunitati, acelea intru Hristos. In Biserica, credinciosii se unesc slavind cu o inima si cu un glas, dar pastrandu-si totusi timbrul, marca distinctiva a persoanei. Ca o balustrada isonul vegheaza spre a nu se rataci drumul. Muzica instrumentala nu conduce la aceeasi insotire in duh, cei ce o asculta pot si ajung a calatori pe carari diferite, poate chiar divergente. Cel care uneste desavarsit este Cuvantul, iar vorbirea curata, cantata sau necantata, este icoana Lui.

Decadenta si devieri

Muzica pe care o cantam noi atat de adesea in biserici astazi, si indeosebi cea din "catedralele" noastre, mai degraba risipeste oamenii sau ii aduna prost. Ea arata o stare de decadenta, de supunere la slabiciunile acestui veac. La baza acestei caderi se afla o evidenta lipsa de educare a gustului artistic, o abatere de la traditia acreditata, o deteriorare grava a ei, astfel incat credinciosii, cu pastorii lor in frunte (din pacate!), ajung sa ia drept bun si sa le placa tot felul de (sub)produceri lipsite de suport duhovnicesc. Radacinile acestei decadente coboara in veacul trecut si urmeaza unor boli mai generale ale lumii in ceea ce priveste modalitatile de marturisire a credintei si de exprimare a acesteia intru slavirea pe masura a lui Dumnezeu. Odata cu sectele au aparut cantarile sectante, dulcege si lipsite de consistenta, mai ales cand le comparam cu cantarile liturgice. Ele nu au prea mult de spus. Cuvinte slabe, rime precare, melodii plangarete... Oastea Domnului a incercat sa-i combata pe sectanti pe terenul lor, adica cu aceleasi arme. Cantarile lor, edulcorate si ele, au invadat multe din bisericile si manastirile noastre. Rezultatele sunt mai degraba nefericite. Credinciosii au fost deviati, lipsiti de teologia inalta a cantarilor acreditate de Biserica in vechime...

Articolul intreg la:

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/70415-cantarea-in-biserica-si-in-preajma-ei

Postat de:

Parintele Constantin

20 iulie: Sf Mare Prooroc Ilie Tezviteanul (895 i.Hr.)

Acesta era feciorul lui Sovac, preotul Legii vechi, locuind in cetatea Tesve, din Galaad, de dincolo de Iordan, de unde si numele Proorocului, Iliie Tesviteanul, si a trait cu peste opt sute de ani inainte de intruparea Mantuitorului, pe vremea lui Ahab, regele evreilor.
Acest rege isi luase de sotie o printesa feniciana, Isabela din Sidon, femeie de alt neam si inchinatoare lui Baal, zeul fenicienilor. Si ea indemna pe rege sa paraseasca vechea credinta a iudeilor, in Dumnezeul cel adevarat, si sa se inchine lui Baal, nu numai el, ci sa sileasca tot poporul sa-l urmeze, intorcandu-se la paganatate. Deci, regele, pretuind mai mult desarta frumusete a femeii, decat mantuirea sufletului sau, a parasit credinta cea buna si imbratisand el insusi legea idoleasca, a dat porunca, si mult ajutor, spre aducerea poporului credincios la inchinarea idolilor, prigonind pe aparatorii dreptei credinte, ridicand capisti idolesti, pretutindeni pe pamantul lui Israel, si tinand in mare cinste pe preotii lui Baal.
I-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Ilie Proorocul si, venind la curtea regelui, il mustra, prin cuvintele aspre, pentru ratacirea lui. Dar vazand ca nu poate aduce pe rege la calea cea dreapta a credintei stramosesti, l-a vestit ca se va abate asupra tarii o foamete mare, care va tine trei ani si jumatate, ca pedeapsa pentru lepadarea lui de credinta. Regele, cautand sa-l omoare, Proorocul Domnului s-a ascuns, in cele din urma, in Fenicia, unde mania regelui nu-l mai putea atinge.
Dupa trei ani si jumatate insa Proorocul s-a intors la curtea lui Ahab. Cu jertfa adusa pe muntele Carmel, Proorocul a dovedit ca stravechea credinta, pe care o apara el, era credinta cea adevarata. Poporul insusi, vazand minunata dovada a Proorocului, a strigat: "Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevarat". Si, prinzand pe slujitorii cei mincinosi ai lui Baal, i-a ucis, ca sa nu mai insele pe nimeni. Si foametea a incetat, printr-o ploaie binecuvantata, la rugaciunea Proorocului.
Marele Prooroc Ilie a savarsit multe alte fapte minunate: A inviat pe fiul vaduvei din Sarepta Sidonului, a vazut pe Dumnezeu, la muntele Horeb "in vant subtire", pe cat este cu putinta omului a-L vedea, a despartit Iordanul, lovindu-l cu cojocul, trecand ca pe uscat, si a stat inaintea lui Hristos, la Schimbarea Lui la Fata, pe Tabor. Iar, cand s-au sfarsit zilele Proorocului Ilie, a fost ridicat la ceruri intr-un vartej de flacari si intr-un car de foc. Sfanta Scriptura si traditia Bisericii ne spun ca Sfantul Ilie va veni, iarasi, pe pamant, la sfarsitul veacurilor, ca Inainte mergator, la cea de a doua venire a lui Hristos, in slava.

Text preluat de la http://www.credo.ro/proloage.php?data=2007&i=1

Mai multe detalii in Sinaxarul zilei la http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie20.htm

Postat de:

Parintele Constantin

Cuvantul Saptamanii

Sf. Ioan de Kronstadt: Despre Rugaciunea in Biserica

In slujbe, Biserica ne arata lucrurile sau nevoile pentru care suntem datori sa rugam milostivirea lui Dumnezeu cu nadejde nesovaielnica de a le primi, fiindca cerem in numele Domnului Iisus Hristos, Care a zis: Orice veti cere intru numele Meu, aceea voi face, ca sa Se proslaveasca Tatal intru Fiul (In. 14, 13).Cand stai in biserica sa fii ca in cer cu Dumnezeu, fiindca in biserica totul este ceresc. Aici rugaciunea de obste nu este pentru vreun lucru lumesc, ci pentru mantuirea sufletului, pentru iertarea de pacate, pentru sporirea in fapta buna si daruirea nemuririi sufletelor noastre: rugaciune pentru toti. Toata grija lumeasca trebuie lepadata cand intram in biserica si stam in ea.Liturghia este inchipuire prin oameni, prin felurite lucruri, cuvinte si fapte a nasterii, vietii, invataturii, poruncilor, minunilor si prorociilor, patimirilor rastignirii pe cruce, mortii, invierii si inaltarii la cer a incepatorului credintei noastre, a Domnului lisus Hristos, Fiului lui Dumnezeu Celui Unul-Nascut. In timpul Liturghiei, El insusi sta de fata in chip nevazut, insusi lucreaza si savarseste toate prin preot si prin diacon, care sunt doar unelte ale Lui.In biserica auziti mai mult decat orice altceva glasurile sfintitilor slujitori, citetilor si cantaretilor, care se roaga pentru miluirea noastra. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca noi, toti cati suntem in biserica, dupa pacatele noastre suntem vrednici de pedepsele lui Dumnezeu si ca, mai inainte de toate, suntem datori sa ne amintim dupa ce venim la biserica de faptul ca suntem pacatosi, ca am venit la Domnul cerului si al pamantului, la Facatorul si Binefacatorul nostru, pe Care in toata ziua si in tot ceasul il ma-niem cu nedreptatile noastre, ca sa il rugam fiecare pentru sine si chiar - din crestineasca dragoste - pentru altii ca sa ne miluiasca. Rugaciunile pentru miluire [ecteniile] sunt fie mici, fie mari, fie intreite. Dat fiind ca in biserica nici un cuvant nu e de prisos, la cantarea ecteniei intreite trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu cu deosebita putere, din adancul sufletului, din inima cat se poate de infranta, precum se si vorbeste despre asta la inceputul ecteniei: Sa zicem toti din tot sufletul si din tot cugetul nostru sa zicem: ln acest rastimp trebuie sa lepadam pana si cea mica raceala, cea mai mica neluare-aminte a ii, si sa inaltam duhul smerit, ce s-a facut cu totul luare-aminte, sus, la Ziditorul, prin rugaciune preafierbinte pentru miluirea noastra, a pacatosilor. Dar ce vedem cand preotul rosteste si cantaretii canta ectenia intreita si pe cea mare? In cea mai mare parte, obisnuita neluare-aminte si nepasare a celor ce se roaga.

Textul intreg la:

http://www.crestinortodox.ro/cuvinte-duhovnicesti/68709-rugaciunea-in-biserica

Postat de:

Parintele Constantin

Cuvantul Saptamanii

Parintele Sofronie de la Manastirea Essex, Anglia:

Mantuirea prin dragoste, iar nu prin bogatia cunostintelor intelectuale

“Din nou şi din nou, mulţumesc lui Dumnezeu, Care îmi dă bucuria să mă întâlnesc cu voi…
Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră dramul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre - iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cu­noaşterii - acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos - şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească".

Articolul intreg la:

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/07/07/cuviosul-sofronie-ne-invata-ce-sa-urmarim-esential-in-viata-duhovniceasca-sau-in-cea-calugareasca-si-cum-sa-traim-pentru-a-ocoli-ratacirile/

Postat de:

Parintele Constantin