Cuvantul Saptamanii



 

 

Duminica Floriilor

 

 

Motivele suirii Domnului la Ierusalim.

 

 

Întâi de toate, ne putem întreba: de ce vine Iisus la Ierusalim? El vine pentru că legea evreiască îi cerea fiecărui iudeu să meargă măcar o dată pe an la Templul din Ierusalim ca să aducă jertfe lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Domnul suie la Ierusalim, cu o săptămână înainte de Pătimiri şi de Învierea Sa din morţi, pentru a împlini o profeţie făcută cu mai bine de 400 de ani înainte. Astfel, Sfântul Prooroc Zaharia spunea: 'Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei' (Zaharia IX, 9). Într-una din notele sale la Comentariul Sfântului Chiril al Alexandriei la Evanghelia după Ioan, părintele Dumitru Stăniloae remarca faptul că Iisus 'merge la Ierusalim, oarecum după ce merg iudeii la sărbătoarea lor, arătând că sărbătorile lor sunt numai nişte chipuri anticipate ale prezenţei Lui ca suprema sărbătoare, deci ca să-i cheme pe iudei la Sine'. Sfântul Chiril spunea şi el că Hristos n-a venit la Ierusalim 'pentru o împreună-prăznuire' cu iudeii, 'ci mai degrabă ca să le vorbească', să le predice prin cuvintele, minunile şi rănile Sale.

 

Deşi Domn al veacurilor şi Creator a toate, Iisus intră în Ierusalim şezând pe un asin: 'Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el' (In. 12, 14). Sfântul Chiril comenta versetul evidenţiind smerenia Mântuitorului: 'Pentru că Îl însoţea şi Îl slăvea o mare mulţime, dintr-o extremă smerenie a şezut pe un asin, învăţându-ne să nu ne mândrim pentru laude, să nu ieşim din cele de trebuinţă'. Sfântul Evloghie, patriarhul Constantinopolului, spunea şi el că Domnul 'vine nu în pas de alai (...), nu impresionându-i pe toţi cu trâmbiţe şi semne şi minuni, ci ascuns în firea omenească'. El 'se arată nu pe măsura slavei Tatălui, ci pe măsura smereniei mamei' şi vine 'aşezat pe un dobitoc spre învăţătura oamenilor, ca să nu se trufească'. Sfântul Ioan Gură de Aur comenta şi el că 'Împăratul acesta nu vine în trăsuri precum ceilalţi împăraţi; nu cere biruri, nu bagă frica în lume şi nu are în jurul Său gardă, ci e plin de blândeţe'. Sfântul vede în şederea lui Hristos pe asin nu doar împlinirea unei profeţii, ci şi 'măsură de filosofie', adică un îndemn la cumpătare şi mărginire la ceea ce este de strictă trebuinţă.

 

Pe de altă parte, decupa un alt înţeles Sfântul Chiril al Alexandriei, Domnul vine pe un asin nu 'pentru că era departe de cetate, căci nu era mai departe de cincisprezece stadii, (…) ci face aceasta, arătând un nou popor, cel dintre neamuri, nesupus Lui odinioară, care I se va supune'. A treia stihiră de la Stihoavnă accentuează acest aspect al chemării neamurilor: 'Cel ce Te porţi pe heruvimi şi eşti lăudat de serafimi ai încălecat pe mânz, Bunule; şi precum zice David, pruncii Te-au lăudat cu dumnezeiască cuviinţă, iar iudeii Te-au hulit cu fărădelege. Şederea pe mânz însemna întoarcerea neamurilor neînfrânate de la necredinţă la credinţă. Slavă Ţie, Hristoase, Cel ce eşti singur milostiv şi iubitor de oameni'.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/duminica_floriilor_9267.html



Despre judecarea aproapelui si cat de infricosator este acest pacat
“Nu judecati ca sa nu fiti judecati; nu osanditi si nu veti fi osanditi; iertati si veti fi iertati” (Luca, 6, 37)

“Fatarnice, scoate mai intai barna din ochiul tau si apoi vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau” (Luca, 6, 42)

“Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia?” (Rom, 14, 4)

... si exemplele din Sfanta Scriptura sunt nenumarate. Este deci porunca Dumnezeiasca sa nu osandim pe fratele nostru! Parintele Arsenie Papacioc ne prezinta o imagine sumbra a celor care savarsesc acest pacat: spune Sfintia sa ca cei mai multi care vor ajunge in focul vesnic vor fi cei care au vorbit de rau pe aproapele lor, caci acestia se fac ucigasi de suflete!

Iata si cateva fragmente pe aceasta tema din cartea Arhimandritului Serafim Alexiev, “Nu judeca si nu vei fi judecat. Cea mai scurta cale catre Rai” (Ed. Sophia):

“... pentru cei din societatea mireana, osandirea este cea mai placuta desfatare. Daca se strang undeva prieteni ori prietene, ca sa se vada si sa converseze, ei, neputand sa se zideasca in credinta si in bine, de obicei incep sa glumeasca despre neputintele omenesti si, intr-un mod spiritual si amuzant, sa critice pe aproapele si chiar, cu o fina rautate, sa-l osandeasca, mai cu seama in lipsa lui. Si aceasta nu li se pare pacat si nevrednicie. Dimpotriva, o savarsesc in mod public si pe deplin impacati, si chiar cu oarecare pasiune. Saracii, ei nu vad cum singuri, prin barfele si intrigile lor, impletesc mrejele in care diavolul ii prinde” (pg.66)

“Osandirea este unul din pacatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru ca este rapirea drepturilor Lui. Dumnezeu este judecatorul tuturor oamenilor. Iar noi ne grabim sa fim judecatori ai fratilor nostri, fara sa avem dreptul la aceasta” (pg.68)

Ce trebuie, deci, sa facem pentru a nu mai savarsi acest pacat urat in fata lui Dumnezeu? Raspunsul ni-l da Arhimandritul Serafim: “sa ne obisnuim sa ne vedem permanent propriile noastre pacate si sa ne indepartam privirea de la cele straine, dupa cuvintele minunatei rugaciuni a Sfantului Efrem Sirul: ‘Asa, Doamne, Imparate, da-mi sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu’.” (pg.159)