Liturghia ortodoxa incepe la Proscomidie cu cuvintele Troparului din Sfanta Joi: “Rascumparatu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sangele Tau“. Aceste cuvinte nu sunt o blasfemie; este un paradox de nespus, pe care il expune Sfantul Pavel in mai multe din Epistolele lui, ca Legea, care era sfanta, fiindca era data de Dumnezeu ca o calauza, la un moment dat devine un blestem, fiindca tinand preceptele Legii poti sa devii mai bun, dar viata nu gasesti: viata vesnica nu se gaseste nicaieri, in nicio lege. Pana cand, ajungand in prima parte a pocaintei noastre macar sa pastram o lege, macar sa nu rasplatesc omorand un om pentru un ochi, cum spune vechea lege: “Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte“; macar atata dreptate. Iar dupa aceea, intelegand ca “Ce castig eu daca el mi-a scos un ochi si daca eu ii scot ochiul lui, ce castig din suferinta lui?” Si poate aflu o stare morala mai inalta si ma apropii de Hristos zicand: “Lasa, Domnul sa-l ierte, macar lui sa-i fie bine”. Si opresc raul la mine si nu-l intorc inapoi asupra fratelui, care poate se mahneste si-mi intoarce iarasi inapoi. Este cunoscut ca, de exemplu, in anumite regiuni ale Italiei cuvantul vendetta, “razbunare”, trece din generatie in generatie si nu se mai sfarseste. Pana cand? Pana cand va veni cineva care va spune: “Stop, destul, la mine! Destul au suferit toti, si eu. Ce sa dau inapoi suferinta pentru suferinta?”
Si inca nu este destul, dar este un inceput. Un inceput poate ca inceputul talharului de pe cruce, care un adevar putea sa cunoasca: ca el era pacatos si vrednic de pedeapsa mortii, dar Cel din stanga lui, adica Hristos, era nevinovat. A marturisit aceasta nevinovatie, a savarsit acest act de dreptate, si Dumnezeu Care implineste neputinta omului i-a daruit mai departe sa cunoasca treapta urmatoare, harul prin care sa strige - sau sa sopteasca - un cuvant de mare credinta: “Pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta“. De unde avea sa stie ca “asta care avea sa moara” are o imparatie, daca nu i-a dezvaluit - cum i-a spus Mantuitorul lui Petru cand Petru a marturisit: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu“; iar Mantuitorul i-a raspuns: “Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trupul si sangele a putut sa dezvaluie tie aceasta taina, ci Tatal Meu Care este in ceruri“, - adica harul dumnezeiesc. Asa gandesc, ca tot harul dumnezeiesc, pentru putina dreptate, as zice morala, a talharului de pe cruce, a dezvaluit talharului cu mai multa deslusire si mai multa intregime cine era Cel care se afla langa el pe Cruce, si a putut sa-si rosteasca cuvantul de credinta...
Textul intreg la:
Postat de:
Parintele Constantin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu