Isidor este un nume frumos, atât de frumos încât numai un sfânt îl putea purta prima şi prima dată. Sfântul Isidor Pelusiotul, plecat din această lume la adânci bătrâneţe, în jumătatea celui de-al V-lea veac, sesizează, ca nimeni altul, delicateţea raportului dintre viaţă şi cuvânt prin următoarea cugetare:
„Viaţa fără de cuvânt
mai mult foloseşte
decât cuvântul
fără viaţă;
căci viaţa şi tăcând
foloseşte;
iar cuvântul şi strigând
supără.
Dacă şi cuvântul şi viaţa
se vor întâlni
fac o icoană
a toată filosofia”
Câtă poezie aici, cât adevăr, ce suavitate, ce înălţime, ce minune apropiată! Cuvintele acestea par a fi sfinte dintotdeauna, deşi, de fiecare dată parcă ar fi descoperite întâia oară; cuvintele acestea ar merita să fie citite la intrarea în orice facultate de filozofie din lume; cuvintele acestea sunt spuse de un sfânt; cuvintele acestea sunt viaţă. Trăim astăzi într-o pădure de cuvinte uscată de o viaţă nevrednică, pădure devenită o lume ucisă de cuvinte. Oamenii simpli au perceput cu uşurinţă înălţimea adevărurilor exprimate de Sfântul Isidor. Bătrânii, atunci când sunt asaltaţi de vorbe fără sens, de cuvinte care nu redevin Cuvânt, pierzându-se în vânt, - au maxim două răspunsuri: 1. mai dă şi din mâini, nu doar din gură, - (aici putem traduce: trăieşte deplin, nu sectar) şi 2. lasă-mă că m-ai strălăuzit, - aici, strălăuzirea însemnând rugina pătrunsă între viaţă şi cuvânt, lipsa de concordanţă, discernământ, hotărâre, limpezime. Şi, când mă gândesc cât de aproape erau bătrânii noştri de Sfântul Isidor, îmi vine să tac!
Preot Sever Negrescu
Sursa:
Site-ul Mitropoliei Olteniei
Postat de:
Parintele Constantin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu