Cuvantul Saptamanii

 

Sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

 

 

Sfântul Împărat Constantin cel Mare

 

În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare emite Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum), prin care creştinismul devine 'religio licita', adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Ia măsuri în favoarea Bisericii creştine, înlătură din legile penale pedepsele contrare creştinismului, îmbunătăţeşte tratamentul în închisori, uşurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor şi preoţilor dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani şi văduve. Modifică legislaţia privind căsătoria, îngreunează divorţul, pedepseşte adulterul. Atribuie Bisericii creştine casele imperiale de judecată (basilikos oikia), care vor purta în continuare numele de bazilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică. Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în 321 duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, zi în care şi soldaţii asistau la slujbă.

Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monograme creştine. Împăratul şi familia sa au sprijinit repararea bisericilor, dar au ajutat şi la construirea altora mai mari şi mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr etc. Totodată, împăratul Constantin cel Mare a construit o nouă capitală - inaugurată la 11 mai 330 -, transformând oraşul Bizantium în oraşul Constantinopol, care timp de o mie de ani va fi capitala creştină a Imperiului Roman. Aici a construit numeroase lăcaşuri de cult printre care Biserica Sfinţiilor Apostoli. Din dorinţa de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie. Sub influenţa Sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este 'Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut' (Simbolul credinţei sau Crezul).

Sfântul Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337 şi a fost înmormântat în Biserica 'Sfinţii Apostoli' din Constantinopol, ctitoria sa.

 

Sfânta Împărăteasă Elena

Originară, probabil, din Drepanum (numit după aceea Helenopolis) din Golful Nicomidia, se presupune că era fiica unui hangiu. O legendă ulterioară, menţionată de Geoffrey of Monmouth, pretinde că era fiica regelui britan Coel, care a căsătorit-o cu Constantius Chlorus I pentru a evita războaiele dintre britani şi Roma. Monmouth precizează apoi că ea a fost prezentată ca o regină deoarece nu avea fraţi care să moştenească tronul Britaniei. Constantius Chlorus a divorţat de ea (cca în anul 292) pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui Maximian, Teodora. Constantin, fiul Elenei, a devenit apoi împărat al Imperiului Roman şi ca urmare a ascensiunii acestuia, ea a devenit o prezenţă importantă la curtea imperială.

Potrivit istoricului Eusebiu, Sfânta Elena a primit botezul în anul 313. Sfânta împărăteasă a fost o creştină foarte evlavioasă sprijinind ridicarea a numeroase lăcaşuri de cult, dintre care menţionăm: Biserica Învierii Domnului zidită lângă Sfântul Mormânt, biserica din Ghetsimani (precum şi alte 18 lăcaşuri de cult). De asemenea, Sfânta Elena a mers la Ierusalim, unde a aflat, cu osteneală şi rugăciune, crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Sfânta Cruce a fost mai apoi înălţată solemn în văzul poporului creştin de episcopul cetăţii Ierusalimului, Macarie I la 14 septembrie 326. Sfânta Împărăteasă a trecut la cele veşnice la Roma, în anul 327.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/sarbatoarea-sfintilor-mparati-constantin-si-elena_7024.html

Cuvantul Saptamanii

 

Satul cuviosilor

 

Un rau vijelios despartea doua sate cu oameni diferiti. Cei care traiau de-a dreapta raului erau considerati sfinti, fiindca – spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau credinciosi, tineau posturile si faceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserica. Iar de-a stanga era "satul pacatosilor”, cu oameni lenesi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserica si nu tineau poruncile cum trebuie.

Intr-una din zile, se lasa deasupra celor doua sate un nor negru inspaimantator si incepu intr-o clipa o furtuna cum nimeni nu mai vazuse. Se mai linisti un pic furtuna, mai incetara tunetele si fulgerele si ce sa vezi!? Raul incepu sa se umfle vazand cu ochii si inunda gospodariile. Dar ca un facut s-a inundat doar "satul cuviosilor”, nu si cel ,,al pacatosilor”. Multe case ale celor care se credeau sfinti s-au stricat, multe animale s-au inecat si cu multa paguba s-au trezit prin gospodariile lor.

Dupa ce Dumnezeu a dat soare si toate lucrurile s-au linistit, cuviosii au inceputa sa-si puna intrebarea, cum de satul pacatosilor a scapat de inundatie, iar ei s-au trezit cu atata paguba. Unul dintre satenii cuviosi, cunoscut pentru intelepciunea sa, dori sa cerceteze acestea si facu un drum pana la rau. Acolo intalni pe oarecare din satul pacatosilor, il saluta si intra cu el in vorba. Acela i-o lua inainte cu vorba si zise:

- Ce ati crezut, ca daca duceti viata cuvioasa este suficient sa nu va ploua? Eu cam stiu de ce satul vostru a fost inundat si al nostru nu!
- Pai care ar fi motivul?
- Motivul este acesta: ca oricat de smerit esti, de cuminte, de ascultator fata de poruncile lui Dumnezeu, mantuirea nu trebuie lucrata doar pentru tine.
- Pai ne ajutam intre noi, vrem sa ne mantuim sufletele cu totii, spuse "cuviosul”.
- Asa este, va ajutati intre voi, spuse "pacatosul” apasand pe ultimele doua cuvinte. Dar raul acesta nu l-ati mai trecut spre noi de cativa ani buni! Sa veniti aici si sa ne spuneti si noua cuvantul lui Dumnezeu si sa ne invatati viata cuvioasa. De aceea v-a dat Dumnezeu inundatia, fiindca ne-ati lasat sa ne pierdem sufletele desi suntem vecini...
- Pai atunci haidem sa facem pace, spuse sateanul "cuvios”, intinzand mana pacatosului. Si fie ca odata cu aceasta mana intinsa, sa facem din doua sate o singura comuna si impreuna sa ne mantuim!
- Bine ai grait frate! spuse "pacatosul”. Caci mantuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toti. Eu gandesc asa, ca omul oricat ar fi de pacatos, se poate apleca dintr-odata spre viata cuvioasa. Sa-L lasam asadar pe Dumnezeu, ca de azi inainte, sa dea soare si ploaie peste amandoua satele, ca impreuna sa suferim si cele bune si cele rele. Si tot impreuna sa ne pregatim pentru dorita intalnire cu Domnul, atunci cand El ne va chema la El sa ne spuna, daca suntem mantuiti sau nu.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Izvorul Tamaduirii- praznic inchinat Maicii Domnului

In fiecare an, in prima vineri dupa Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Izvorul Tamaduirii. Este un praznic inchinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mantuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tamaduirii aminteste de o serie de minuni savarsite la un izvor aflat in apropierea Constantinopolului.

Potrivit traditiei, Leon cel Mare, cu putin timp inainte de a ajunge imparat, se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului. Intalneste un batran orb care ii cere sa-i dea apa si sa-l duca in cetate. Leon va cauta in apropiere un izvor, dar nu va gasi.

La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati". Leon va face ascultare si astfel, va gasi un izvor din care ii va da orbului sa bea. Ii va spala fata cu aceasta apa, iar orbul va incepe sa vada.

Dupa ce a ajuns imparat, Leon a construit langa acel izvor o biserica. Mai tarziu, imparatul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din acest izvor. Ca semn de multumire a construit o biserica si mai mare. Aceasta biserica a fost distrusa de turci in anul 1453.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tamaduit diferite rani si suferinte.

Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde exista pana astazi izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/liturgica/sarbatorile-69646.html

Cuvantul Saptamanii



 

 

Duminica Floriilor

 

 

Motivele suirii Domnului la Ierusalim.

 

 

Întâi de toate, ne putem întreba: de ce vine Iisus la Ierusalim? El vine pentru că legea evreiască îi cerea fiecărui iudeu să meargă măcar o dată pe an la Templul din Ierusalim ca să aducă jertfe lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Domnul suie la Ierusalim, cu o săptămână înainte de Pătimiri şi de Învierea Sa din morţi, pentru a împlini o profeţie făcută cu mai bine de 400 de ani înainte. Astfel, Sfântul Prooroc Zaharia spunea: 'Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei' (Zaharia IX, 9). Într-una din notele sale la Comentariul Sfântului Chiril al Alexandriei la Evanghelia după Ioan, părintele Dumitru Stăniloae remarca faptul că Iisus 'merge la Ierusalim, oarecum după ce merg iudeii la sărbătoarea lor, arătând că sărbătorile lor sunt numai nişte chipuri anticipate ale prezenţei Lui ca suprema sărbătoare, deci ca să-i cheme pe iudei la Sine'. Sfântul Chiril spunea şi el că Hristos n-a venit la Ierusalim 'pentru o împreună-prăznuire' cu iudeii, 'ci mai degrabă ca să le vorbească', să le predice prin cuvintele, minunile şi rănile Sale.

 

Deşi Domn al veacurilor şi Creator a toate, Iisus intră în Ierusalim şezând pe un asin: 'Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el' (In. 12, 14). Sfântul Chiril comenta versetul evidenţiind smerenia Mântuitorului: 'Pentru că Îl însoţea şi Îl slăvea o mare mulţime, dintr-o extremă smerenie a şezut pe un asin, învăţându-ne să nu ne mândrim pentru laude, să nu ieşim din cele de trebuinţă'. Sfântul Evloghie, patriarhul Constantinopolului, spunea şi el că Domnul 'vine nu în pas de alai (...), nu impresionându-i pe toţi cu trâmbiţe şi semne şi minuni, ci ascuns în firea omenească'. El 'se arată nu pe măsura slavei Tatălui, ci pe măsura smereniei mamei' şi vine 'aşezat pe un dobitoc spre învăţătura oamenilor, ca să nu se trufească'. Sfântul Ioan Gură de Aur comenta şi el că 'Împăratul acesta nu vine în trăsuri precum ceilalţi împăraţi; nu cere biruri, nu bagă frica în lume şi nu are în jurul Său gardă, ci e plin de blândeţe'. Sfântul vede în şederea lui Hristos pe asin nu doar împlinirea unei profeţii, ci şi 'măsură de filosofie', adică un îndemn la cumpătare şi mărginire la ceea ce este de strictă trebuinţă.

 

Pe de altă parte, decupa un alt înţeles Sfântul Chiril al Alexandriei, Domnul vine pe un asin nu 'pentru că era departe de cetate, căci nu era mai departe de cincisprezece stadii, (…) ci face aceasta, arătând un nou popor, cel dintre neamuri, nesupus Lui odinioară, care I se va supune'. A treia stihiră de la Stihoavnă accentuează acest aspect al chemării neamurilor: 'Cel ce Te porţi pe heruvimi şi eşti lăudat de serafimi ai încălecat pe mânz, Bunule; şi precum zice David, pruncii Te-au lăudat cu dumnezeiască cuviinţă, iar iudeii Te-au hulit cu fărădelege. Şederea pe mânz însemna întoarcerea neamurilor neînfrânate de la necredinţă la credinţă. Slavă Ţie, Hristoase, Cel ce eşti singur milostiv şi iubitor de oameni'.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/duminica_floriilor_9267.html



Despre judecarea aproapelui si cat de infricosator este acest pacat
“Nu judecati ca sa nu fiti judecati; nu osanditi si nu veti fi osanditi; iertati si veti fi iertati” (Luca, 6, 37)

“Fatarnice, scoate mai intai barna din ochiul tau si apoi vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau” (Luca, 6, 42)

“Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia?” (Rom, 14, 4)

... si exemplele din Sfanta Scriptura sunt nenumarate. Este deci porunca Dumnezeiasca sa nu osandim pe fratele nostru! Parintele Arsenie Papacioc ne prezinta o imagine sumbra a celor care savarsesc acest pacat: spune Sfintia sa ca cei mai multi care vor ajunge in focul vesnic vor fi cei care au vorbit de rau pe aproapele lor, caci acestia se fac ucigasi de suflete!

Iata si cateva fragmente pe aceasta tema din cartea Arhimandritului Serafim Alexiev, “Nu judeca si nu vei fi judecat. Cea mai scurta cale catre Rai” (Ed. Sophia):

“... pentru cei din societatea mireana, osandirea este cea mai placuta desfatare. Daca se strang undeva prieteni ori prietene, ca sa se vada si sa converseze, ei, neputand sa se zideasca in credinta si in bine, de obicei incep sa glumeasca despre neputintele omenesti si, intr-un mod spiritual si amuzant, sa critice pe aproapele si chiar, cu o fina rautate, sa-l osandeasca, mai cu seama in lipsa lui. Si aceasta nu li se pare pacat si nevrednicie. Dimpotriva, o savarsesc in mod public si pe deplin impacati, si chiar cu oarecare pasiune. Saracii, ei nu vad cum singuri, prin barfele si intrigile lor, impletesc mrejele in care diavolul ii prinde” (pg.66)

“Osandirea este unul din pacatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru ca este rapirea drepturilor Lui. Dumnezeu este judecatorul tuturor oamenilor. Iar noi ne grabim sa fim judecatori ai fratilor nostri, fara sa avem dreptul la aceasta” (pg.68)

Ce trebuie, deci, sa facem pentru a nu mai savarsi acest pacat urat in fata lui Dumnezeu? Raspunsul ni-l da Arhimandritul Serafim: “sa ne obisnuim sa ne vedem permanent propriile noastre pacate si sa ne indepartam privirea de la cele straine, dupa cuvintele minunatei rugaciuni a Sfantului Efrem Sirul: ‘Asa, Doamne, Imparate, da-mi sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu’.” (pg.159)



Cuvantul Saptamanii

Postul Mare - Postul Sfintelor Paști

 

 

În Biserica Ortodoxă, luni, 18 martie, a inceput Postul Mare care precede sărbătoarea Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care, anul acesta, o vom sărbători duminică, 5 mai. Astfel, perioada de postire pentru sărbătoarea Sfintelor Paști, anul acesta, este de luni, 18 martie, până sâmbătă, 4 mai, inclusiv.

 

Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe; de aceea în popor e numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă. El a fost orânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor şi a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, 1-2) 42, de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime (Τεσσαραϗοτή).


În general, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică. Dar în primele trei secole durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexan-driei ş.a., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbătă înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile.


Abia în secolul al IV-lea, şi anume după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic, Biserica de Răsărit (Constantinopol) a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei şi modului postirii au persistat şi după această dată

 

Pentru a trezi sufletele credincioşilor şi a le îndemna la căinţă şi smerenie, Biserica a hotărât, prin canoanele 49 Laodiceea şi 52 trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se săvârşească Liturghie decât sâmbăta, duminica şi sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptămânii (de luni până vineri inclusiv) să se săvârşească numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care e mai potrivită pentru acest timp. Totodată, pentru a păstra caracterul sobru al Păresimilor, Biserica a oprit prăznuirea sărbătorilor martirilor în zilele de rând ale Păresimilor, pomenirile acestora urmând a se face numai în sâmbetele şi duminicile din acest timp. Sunt oprite, de asemenea, nunţile şi serbarea zilelor onomastice în Păresimi, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri şi veselie, care nu cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate şi pocăinţă, specifică perioadelor de post. Odinioară chiar şi legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Păresimilor, interzicând toate petrecerile, jocurile şi spectacolele din acest timp.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/postul-mare-ipostul-sfintelor-pastii_4774.html



Cuvantul Saptamanii

Buna Vestire – începutul mântuirii noastre

 

Luni, 25 Martie, in Biserica Ortodoxa se cinsteste Buna Vestire. Sfânta Evanghelie care a fost rânduită de Biserică spre a fi citită în ziua prăznuirii Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria este plină de înţelesuri duhovniceşti şi ne arată cât de minunată este lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

 

 

Neamul omenesc mergea spre moarte ca urmare a păcatului protopărinţilor noştri Adam şi Eva, şi anume ca urmare a neascultării, nepostirii (neînfrânării) şi nepocăinţei. Această sărbătoare ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se întrupează, adică Se face om, pentru a înnoi firea omenească moştenită de la Adam cel vechi, cel neascultător, nepostitor (neînfrânat), nerecunoscător şi nepocăit.

 

Evanghelia după Sfântul Luca ne spune că Arhanghelul Gavriil, întâistătătorul între îngeri, vesteşte Fecioarei Maria că va naşte Fiu, iar acest Fiu al ei este în acelaşi timp Fiul Celui Preaînalt, adică Fiul lui Dumnezeu; Lui i se va da tronul sau Împărăţia lui David şi va stăpâni în veci peste casa lui Iacov, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Luca 1, 33). Aceasta înseamnă că Iisus este un împărat veşnic. Omul care Se naşte din Fecioara Maria este o Persoană veşnică, este Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu-Tatăl.

 

Evanghelia ne mai arată că Sfântul Arhanghel Gavriil aminteşte şi de faptul că Elisabeta cea stearpă, verişoara Fecioarei Maria, va naşte şi ea un prunc. Însă zămislirea pruncului Elisabetei a avut deja loc cu 6 luni în urmă. Cu alte cuvinte, Sfântul Ioan Botezătorul va fi cu 6 luni mai în vârstă decât Mântuitorul Iisus Hristos şi el va fi Înaintemergătorul şi Botezătorul Acestuia. Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca ne arată că Maica Domnului e numită de către înger 'plină de har' şi 'binecuvântată între femei'.

 

Apoi ni se mai spune că Fecioara Maria este numită 'Maica Domnului meu' de către Elisabeta, verişoara sa. Nu i-a spus tu eşti verişoara mea, ci tu eşti Maica Domnului meu. Iar la întâlnirea dintre Fecioara Maria şi Elisabeta, Fecioara Maria, inspirată fiind, a profeţit că 'de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui' (Luca 1, 48-49). Deci, cinstirea Fecioarei Maria, Maica Domnului Iisus Hristos, este începută de către Arhanghelul Gavriil care i se închină şi o salută, zicând: 'Bucură-te, ceea ce eşti plină de har…!' Apoi această cinstire este întărită de către Elisabeta, verişoara sa, care o numeşte 'Maica Domnului meu'. De aceea, şi Biserica o cinsteşte pe Maica Domnului, cântându-i Bucură-te! De pildă, în Acatistul Bunei Vestiri se spune, între altele: Bucură-te, cea prin care răsare bucuria! Bucură-te, cea prin care piere blestemul!

 

În Sfanta Evanghelie, Maica Domnului ne arată cât de mare este respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, dar şi cât de mare este libertatea omului care se uneşte cu libertatea lui Dumnezeu, cât de mare este smerita împlinire a voii lui Dumnezeu când omul iubeşte pe Dumnezeu ca răspuns al său la iubirea lui Dumnezeu.

 

Astfel, sărbătoarea Bunei Vestiri este sărbătoarea în care vestea cea bună este aceasta: Dumnezeu ne iubeşte şi doreşte să ne dăruiască viaţa Lui cerească şi fericirea Lui cea veşnică! Amin.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/ibuna_vestire_inceputul_mantuirii_noastrei_6885.html

Cuvantul Saptamanii

 

Sfantul Gherman din Dobrogea

 

 

Sfantul Gherman din Dobrogea a trait in secolul al IV-lea, in vremea Sfantului Ioan Gura de Aur, fiind cel mai bun prieten al Sfantului Ioan Casian. Cei doi au imbratisat viata monahala si au ramas nedespartiti pana la moarte. Sfantul Cuvios Gherman este praznuit de Biserica Ortodoxa ii ziua de 29 februarie, iar in anii bisecti, in ziua de 28 februarie.

 

Sfantul Cuvios Gherman din Dobrogea s-a nascut in jurul anului 368, undeva in Dacia Pontica, probabil in localitatea Casimcea, din judetul Tulcea. El a imbratisat inca din tinerete viata monahala, intr-una din manastirile invecinate.

 

In jurul anului 377, impreuna cu Sfantul Ioan Casian, Cuviosul Gherman pleaca in Tara Sfanta, la o manastire din Betleem, aproape de Pestera Nasterii Domnului, unde se nevoieste vreme de cativa ani. Mai apoi, cei doi sfinti pleaca spre pustia Egiptului.

 

In anul 399, dupa ce trec prin Egipt, petrecand o vreme cu marii asceti din aceste locuri si vizitand marile manastiri de pe Valea Nilului, din Muntele Nitriei si din Muntele Sinai, cei doi sfinti se opresc in Constantinopol, unde il intalnesc pe Sfantul Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului. Acesta din urma, cunoscand vietuirea lor sfanta, ii hirotoneste pe amandoi: pe Ioan Casian intru diacon, iar pe Cuviosul Gherman intru preot.

 

In anul 404, Sfantul Ioan Gura de Aur este depus din scaun, de imparatul Arcadie, si exilat pentru a doua oara. Din aceasta cauza, Cuviosul Gherman, impreuna cu Sfantul Ioan Casian, merge la Roma, spre a-l instiinta pe papa Inocentiu I despre cele petrecute cu Sfantul Ioan Gura de Aur.

 

In ziua de 29 februarie 405, pe cand cei doi se aflau la Roma, cautand sa-l ajute pe Sfantul Ioan Gura de Aur, care fusese exilat a doua oara, Cuviosul Gherman trece la cele vesnice. Cu toate acestea, nu se stie sigur unde a murit Cuviosul Gherman, el putand muri atat in manastirea infiintata de Sfantul Ioan Casian, in Marsilia, cat si in manastirea sa de metanie, din Dacia Pontica, in jurul anului 415.

 

 

SURSA: http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-gherman-dobrogea-139591.html



Cuvantul Saptamanii

Valentine's Day - sarbatoarea indragostitilor?

 

Sarbatorile sunt placute si asteptate de catre toti. In zilele de sarbatoare oamenii cinstesc ceea ce pentru ei este sfant si pretios, traiesc bucuria sarbatorii. Sarbatorile pot fi deosebite : de familie, nationale, religioase. La noi, la romani, una din aceste sarbatori a devenit Valentine's Day.

 

Cu aceasta ocazie avem parte de casatorii de proba, casatorii in tramvai, in metrou, in parc sau in scoli; dezmat public, imoralitate; declaratii de dragoste, programe speciale la TV si radio, felicitari, concursuri, premii; ziua indragostitilor, alegerea unui partener, chefuri monstruoase in statiuni turistice... La toate acestea se reduce sarbatoarea sfantului Valentin sau Valentine's Day din ziua de 14 februarie. O sarbatoare importata in Romania din SUA, cu toata recuzita de rigoare.

 

In iuresul comercial dezvoltat in jurul acestei sarbatori, putini ar putea spune cine a fost Sfantul Valentin si cum s-a ajuns ca el sa devina patronul indragostitilor.


Sursa cea mai bogata in informatii este cu siguranta internetul. De aici aflam ca Sfantul Valentin a trait in secolul II-III, in perioada imparatului Claudius al II-lea, care la un moment dat, a vazut ca soldatii necasatoriti sunt mai buni, mai detasati de problemele casei decat cei cu familie care se gandeau si la problemele casniciei, ale copiilor, ale sotiilor. El a dat un decret prin care interzicea oficierea casatoriilor soldatilor romani, tocmai pentru a-si rezerva o forta militara detasata de aceasta problema. Mucenicul Valentin a desconsiderat decretul, continuand sa-i casatoreasca pe crestinii care urmau sa fie inrolati pentru a lupta in legiunile romane. Pentru aceasta a fost aruncat in temnita, unde a vindecat pe fiica temnicerului de care se pare ca a fost indragostit. Fiind condamnat la moarte, in drum spre locul executiei i-a scris iubitei sale o scrisoare pe care a semnat-o ”Al tau Valentin”.De aici si obiceiul de a trimite in aceasta zi mesaje de dragoste.

 

Daca analizam cu atentie calendarul Bisericii Ortodoxe, dar si al Bisericii Catolice, nu vom gasi nici un sfant Valentin pomenit pe 14 februarie. In Calendarul Ortodox, pe parcursul unui an gasim urmatorii sfinti cu numele Valentin sau Valentina : Sfantul Ierarh Mucenic Valentin, praznuit pe 30 iulie, Sfintii Mucenici Marcu, Sotirih si Valentin - 24 octombrie, Sfanta Mucenita Valentina - 10 februarie, Sfantul Mucenic Valentin - 24 aprilie, Sfantul Valentin Preotul - 06 iulie, Sfanta Mucenita Valentina - 18 iulie.


Curios lucru este ca, anul martiriului Sfantul Ierarh Mucenic Valentin, praznuit pe 30 iulie este identic cu cel al ”Sf. Valentin din internet”.

Iata pe scurt si viata Sfantului Ierarh Valentin. Sfantul Valentin s-a nascut in anul 175, la Interamna (Terni de astazi, in regiunea Umbria din Italia). A fost hirotonit preot de catre Sfantul Felician de Foligno, iar Episcop de Interamna de catre Papa Victor I, in anul 197.


Remarcabil propovaduitor al Evangheliei, facator de minuni si vindecator, a fost foarte iubit de catre credinciosii sai. El l-a vindecat pe fratele tribunului roman, Frontanus, de o boala foarte grea. Cand s-a imbolnavit Cherimon, fiul vestitului filosof Craton, acesta, urmand sfatul lui Frontanus, l-a chemat pe Episcopul Valentin la Roma. Cherimon suferea de o boala care ii schimonosea si ii contorsiona cumplit trupul. Dupa ce Sfantul Valentin a petrecut o noapte in rugaciune, Cherimon, complet sanatos, s-a aratat inaintea filosofului Craton, tatal sau. Atunci s-au botezat Craton si toata casa acestuia, impreuna si cu trei discipoli ai lui.


Sfantul Valentin a fost arestat, torturat si decapitat la Roma, la varsta de aproape o suta de ani, din ordinul prefectului Placid Furius, in timpul persecutiilor imparatului Marc Aureliu. Sfantul Valentin a fost ucis in secret, in timpul noptii, pentru a se evita rascoala populatiei din Terni. Trei dintre discipolii lui Craton: Procul, Efiv si Apolonie, au fost si ei ucisi impreuna cu Sfantul Valentin, in anul 273. Particele din moastele Sfantului Mucenic Valentin se gasesc la Biserica Delea-Noua Calist din Bucuresti. Sfintele Moaste au fost primite in dar de la Episcopia din Terni, Italia, in anul 2005.


Nimic din viata acestui sfant ierarh mucenic nu se aseamana cu versiunea internautica. Nu gasim in viata sa nici cununii tainice, nici declaratii de dragoste.

 

Spunea parintele Savatie Bastovoi intr-un articol pe aceasta tema: "Nu trebuie sa primim soaptele demonice ale desfraului daca avem macar o mica simpatie pentru acest Sfant Valentin, iar daca ne place mai mult sa ramanem in desfrau, atunci sa-l uram pe acest Sfantul Valentin, sa-l uram cu adevarat, dupa cum si el a urat desfranarea noastra". Desfraul a inceput sa fie acoperit si justificat cu numele lui Valentin, mucenicul crestin, iar aceasta-i cu adevarat un lucru demonic.

 

SURSA: http://www.crestinortodox.ro/religie/valentine-day-sarbatoarea-indragostitilor-123694.html


Cuvantul Saptamanii

 

Ultimul prooroc care L-a vestit pe Hristos

 

În ziua următoare Botezului Domnului, Biserica Ortodoxă a pomenit Soborul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului.

 

Sfântul Ioan Botezătorul a lucrat în sânul poporului evreu, pregătind calea venirii Domnului Hristos prin întoarcerea inimii semenilor săi la poruncile iubirii şi la faptele milosteniei şi prin împrospătarea înţelesurilor duhovniceşti ale profeţiilor vechi-testamentare, spuse de proorocii inspiraţi de Dumnezeu.

 

Sfântul Ioan predica botezul spre pocăinţă, pentru iertarea păcatelor, chemând oamenii să-şi schimbe viaţa, şi motivaţia principală era aceasta: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor". Predica sa începe ca şi predica Mântuitorului, iar cu aceste cuvinte Ioan boteza mulţimile care veneau la el. Botezătorul trezise în inima semenilor săi conştiinţa că lumea are nevoie de pocăinţă, de schimbarea felului de a gândi, de a făptui şi de a fi, şi că această pocăinţă este etapă pregătitoare pentru Botez. Botezul lui Ioan era cu apă spre iertarea păcatelor, nu era botezul deplin pentru că aşa mărturiseşte el: "Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel care vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc".

 

Cea mai importantă lucrare a Sfântului Ioan Botezătorul a fost mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos şi faptul că El este Mesia, profeţit, vestit şi prevăzut de prooroci. Sfântul Ioan Botezătorul confirmă că Mesia este Iisus din Nazaret. El este "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii". Prin acesta a proorocit jertfa Mântuitorului la sărbătoarea Sfintelor Paşti. Atunci evreii serbau Paştele iudaic, consumând un miel pascal, special pregătit, ca o comemorare a eliberării lor din robia Egiptului. Aici însă Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Se sacrifică la sărbătoarea Paştelui iudaic şi îi eliberează pe oameni din robia păcatului şi a morţii.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/ultimul-prooroc-care-l-a-vestit-pe-hristos_2751.html


Cuvantul Saptamanii

 

 

Sărbătoarea Botezului Domnului

 

 

 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Duminica, 6 ianuarie, Botezul Domnului sau Boboteaza.

 

Praznicul Împărătesc al Botezului Domnului se mai numeşte şi 'Arătarea Domnului', 'Descoperirea Cuvântului Întrupat', 'Epifania' sau 'Teofania', deoarece rememorează momentul când Mântuitorul Iisus Hristos a fost botezat de Sfântul Ioan Botezătorul în apele Iordanului, ocazie cu care s-a arătat lumii Sfânta Treime; glasul Tatălui se face auzit din ceruri, Fiul este întrupat şi stă în râul Iordan, iar Sfântul Duh Se coboară în chip de porumbel. 'Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El' (Mt. 3, 16). Tot atunci, Hristos Domnul s-a descoperit tuturor ca Mesia cel mult aşteptat.

 

Mântuitorul a primit botezul la 30 de ani. La evrei, această vârstă era cea a maturităţii.

Cele mai vechi mărturii despre existenţa acestei sărbători le avem din secolul al III-lea. Referiri găsim la Clement Alexandrinul, Sfântului Grigorie Taumaturgul i se atribuie o predică la această sărbătoare, iar în cartea 'Constituţiile Apostolice' o găsim trecută printre primele sărbători creştine, alături de Naşterea şi de Învierea Domnului. Începând cu secolul al IV-lea, cuvântări dedicate acestei sărbători găsim atât la părinţii răsăriteni, cât şi la cei din Apus.

 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că de marea sărbătoare a Botezului Domnului 'lumea se luminează din toate părţile. Se bucură mai întâi cerul, spunând oamenilor din înălţimea cerurilor glasul lui Dumnezeu; se sfinţeşte văzduhul cu pogorârea Duhului Sfânt; se sfinţeşte firea apelor… numai diavolul singur plânge, văzând sfânta scăldătoare gătindu-se spre încercarea puterii lui…

 

Sărbătoarea Botezului Domnului ne aduce mereu aminte de marea smerenie a Domnului, venit în repejunile Iordanului, plecându-şi capul sub mâna slugii pentru a primi botezul. Arătarea Preasfintei Treimi şi numirea Celui care se afla în apele Iordanului ca 'fiu iubit întru care bine am voit', adevereşte pe Iisus ca fiu al Celui Preaînalt (Luca 1, 32 şi 1, 35), Fiul Celui Preaiubit, născut din veci, născut sub vreme. Doar Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, ceilalţi oameni sunt fii prin înfiere, prin Hristos, cu 'mandat special' de la El şi numai prin El.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/sarbatoarea_botezului_domnului_5488.html

Cuvantul Saptamanii

 

 

Sfântul Arhidiacon Ştefan

 

 

 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfântul Arhidiacon Ştefan

În a treia zi de Crăciun, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Cel dintâi martir al Bisericii lui Hristos este un model de jertfă creştină pentru toţi creştinii. Cu ocazia sărbătorii Sfântului Arhidiacon Ştefan, peste 400.000 de români îşi serbează ocrotitorul.

 

Bărbat ales, cu nume bun, plin de Duh Sfânt şi de înţelepciune, aşa cum este numit în capitolul al şaselea din Faptele Sfinţilor Apostoli, Ştefan este primul dintre cei şapte diaconi ai Bisericii creştine, ales de sfatul celor doisprezece. Foarte scurtă vreme de la hirotonirea sa întru diacon, roadele slujirii lui erau adăpate de puterea deosebită a lui Dumnezeu prin care săvârşea nenumărate minuni pentru sporirea numărului celor care vor veni la dreapta credinţă. Întreaga misiune a Sfântului Ştefan a fost caracterizată de o coordonată principală: demonstrarea faptului că Mântuitorul Iisus Hristos este Mesia Cel prezis de prooroci, adică împlinirea promisiunilor divine vechi-testamentare.

 

Având posibilitatea de a-şi apăra dreapta credinţă, Sfântul Ştefan îşi începe cuvântarea printr-un aspru rechizitoriu asupra celor de faţă, străbătut de firul roşu al Întrupării Domnului, făgăduită încă de la greşeala primilor oameni şi amintită sistematic în istoria poporului evreiesc prin patriarhii Vechiului Testament, Avraam, Isaac, Iacov şi ceilalţi. Această cuvântare consistentă redată în Fapte, capitolul al şaptelea, versetele 2-53, reprezintă sinteza mesianică a Vechiului Testament, deoarece corelează principalele făgăduinţe ale venirii Mântuitorului pe pământ: credinţa lui Avraam în formarea unui popor ales, ascultarea exemplară demonstrată de Isaac, binecuvântarea primită de Iacov, precum şi proorocia lui Moise despre proorocul asemenea lui ce va fi ridicat de Dumnezeu din mijlocul lui.

 

Ajungând la Moise, şi nu întâmplător, deoarece era acuzat că ar fi încălcat legea acestuia, arhidiaconul Ştefan, ca oarecând marele profet Ilie Tesviteanul, aprins de râvnă dumnezeiască şi înflăcărat de căldura Duhului Sfânt, demaschează ipocrizia şi răutatea celor de faţă cât şi a înaintaşilor lor, prin aceea că nu au fost în stare să recunoască indiciile oferite de profeţii ce pregăteau calea venirii Domnului: „Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururi vă împotriviţi Duhului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia Cel aşteptat“.

 

Fierbând de mânie, cei din Sinedriu erau jigniţi profund în orgoliul şi practicile strict formale practicate, caracteristice. Nefiind parcă de ajuns cuvintele ce le-au răscolit sufletele, Ştefan cuprins de puterea Duhului Sfânt, prin curajul mărturisirii sale, are parte de o teofanie, drept care, proclamă solemn vederea slavei lui Dumnezeu: „Iată văd cerurile deschise şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu“.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/isfantul-arhidiacon-tefani-_2422.html



Cuvantul Saptamanii

 

    

 

Naşterea Domnului oferă un sens nou existenţei umane

 

 

 

 

Crăciunul, departe de a fi doar o simplă comemorare a evenimentului petrecut cu 2.000 de ani şi mai bine în urmă, este praznicul bucuriei sălăşluirii lui Hristos în sufletul, în inima fiecăruia dintre noi. Naşterea Domnului, ca de altfel toate celelalte praznice, este sărbătoarea care an de an se întâmplă la timpul prezent. Imnele sfinte pe care le cântăm în bisericile noastre subliniază apăsat acest aspect. Cântăm în acest sens: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce…“.

 

Naşterea Domnului este în primul rând bucurie a sufletului. Bucuria că ni s-a născut un Mântuitor, dând un sens nou existenţei noastre. Din păcate, lumea de azi nu mai sesizează valorile profund dumnezeieşti pe care ni le îmbie praznicul acesta minunat. Asistăm astfel din ce în ce mai mult la încercări de a transfera bucuriile sufleteşti prilejuite de Naşterea lui Hristos la bucurii pur materiale, lumeşti, ce n-au nici o finalitate pentru viaţa de dincolo, pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Crăciunul devine astfel o sărbătoare comercializată, mai mult un pretext pentru o serie de manifestări ce n-au nimic în comun cu valorile vieţii creştine. Toate ofertele speciale de sărbători, care abundă în această perioadă, vin parcă să ne distragă atenţia dinspre marele dar pe care ni-l aduce praznicul acesta slăvit, coborârea Fiului lui Dumnezeu, înomenirea Sa pentru înnoirea omului şi a lumii.

 

Oricât de mari ar părea bucuriile materiale, darurile ce ni le fac cei dragi sau ni le facem noi înşine de sfintele sărbători, ele nu vor putea nicicând să se compare cu bucuria cea autentică, care este bucuria inimii. Iar bucuria inimii o aflăm din gustarea Sfintei Împărtăşanii. Naşterea Domnului devine sălăşluire a lui Hristos în sufletul fiecăruia dintre noi, numai în măsura în care Îl primim în chip real, Trup şi Sânge, în Sfânta Împărtăşanie. Crăciunul pierde din profunzimea mesajului său, în măsura în care cel mai adesea trecem indiferenţi pe lângă potirul euharistic.

 

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/nasterea_domnului_ofera_un_sens_nou_existentei_umane_1949.html

Cuvantul Saptamanii!

 

  

 

 Colindele Îl aduc pe Hristos în casele şi sufletele noastre

 

 

S-a spus despre colinde că sunt vechi precum sufletul şi graiul românesc, fiind tot atât de preţioase ca şi celelalte mărturii spirituale ale poporului, ca şi primele scrieri patristice de pe pământul nostru strămoşesc, ca şi primele biserici şi mănăstiri descoperite în multe ţinuturi de la noi, ca şi primele cruci aşezate la paraclisele închinate martirilor.

 

Tradiţiile colindelor s-au păstrat de pe vremea romanilor. Vechile petreceri păgâne de la începutul lui ianuarie, aşa-numitele calendae s-au preschimbat cu timpul în sărbători creştine. Filologii sunt cu toţii de acord în privinţa etimologiei cuvântului: latinescul calendae, nume dat sărbătorilor păgâne de Anul Nou, când romanii, strămoşii noştri, urau noroc şi fericire prietenilor lor, cu ocazia anului care începea. În timpul Calendelor lui Januarie, copiii romanilor umblau din casă în casă şi cântau imnuri. Datina latină a trecut mai apoi nu numai la români, ci şi la celelalte naţii romanice, precum şi la slavi. Referitor la aceasta, Mircea Eliade afirma că un număr de colinde au fost încreştinate, în sensul că au împrumutat personaje şi teme din creştinismul popular.

 

În primele secole creştine, Crăciunul se sărbătorea nu la 25 decembrie, ci odată cu Boboteaza, în perioada Calendelor lui Januarie, când în toată lumea traco-romană aveau loc obiceiuri păgâne, alaiuri cu măşti şi spectacole augurale, la care poporul participa. Profitând de faptul că poporul îşi sărbătorea zeii, creştinii şi-au făcut şi ei un mod de sărbătoare - a Naşterii Mântuitorului, cu caracter creştin. Colindele nu s-au amestecat niciodată cu aceste sărbători păgâne, creştinii ţinând cu sfinţenie dintotdeauna la cântecele lor rituale şi la rugăciuni. Deci este exclusă o origine a colindelor în Calendele lui Januarie. Ceea ce poate fi presupus că au luat creştinii de la obiceiul calendelor ar fi doar umblatul în ceată de la o casă la alta, deşi şi aici avem ca model venirea magilor ghidaţi de steaua luminoasă, apoi a face cu această ocazie urări de sănătate gazdelor şi a se da daruri colindătorilor. Chiar şi Mircea Eliade admite: Urările (oratio) şi ospăţul ceremonial constituie elementele cele mai arhaice (ale colindelor); ele sunt solidare cu vechile festivităţi legate de Anul Nou. Dar acestea sunt totuşi aspecte de datină auxiliară co-lindatului. Motivaţia principală rămâne Naşterea Domnului, pe care o cântă textele de colindă, fiindcă nu găsim nicăieri în colindele noastre religioase pomenit vreun zeu păgân sau vreun personaj mitologic dintre cei sărbătoriţi în ianuarie, ca să putem crede că la origine co-lindele au fost cântece păgâne.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/icolindele_il_aduc_pe_hristos_in_casele_si_sufletele_noastrei_5615.html





Cuvantul Saptamanii

    

 

 

Sărbătoarea Sfântului Nicolae

 

 

 

Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte Joi, 6 decembrie, pe Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. Originar din Orientul Mijlociu, Sfântul Ierarh Nicolae a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. Sfintele sale moaşte se află încă din anul 1087 la Biserica „Sfântul Nicolae” din Bari, Italia. Sfântul Mare Ierarh Nicolae este pentru noi un model de credinţă.

 

Sfântul Ierarh Nicolae este ocrotitorul copiilor şi al familiei. În amintirea dărniciei sale, în această seară, copii care au fost cuminţi primesc cadouri. În fiecare casă de creştin, nu numai la noi în România, ci pretutindeni în lume, seara de Sfântul Nicolae vine ca o bună vestire a Crăciunului, a Sărbătorii Naşterii Domnului. Este de fapt o prevestire a luminii lui Dumnezeu Cel Care Se face om pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Sărbătoarea Sfântului Nicolae este o sărbătoare a bunătăţii, a generozităţii, a iubirii de Dumnezeu şi de semeni şi totodată lumina aceasta a Sfântului Nicolae ne arată şi pe noi aşa cum suntem.

Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei – S-a născut la sfârşitul secolului al III-lea, în localitatea Patara (Asia Mică), din părinţii Teofan şi Nona. Pe lângă părinţi, unchiul său, Episcopul Nicolae al Patarei, a avut un rol important în biografia sfântului, fiindu-i luminător în drumul slujirii lui Dumnezeu. A studiat la cele mai bune şcoli, unde s-a remarcat prin inteligenţă, iar în bisericile în care intra uimea pe toţi prin blândeţe şi nobleţe sufletească.

Episcopul Nicolae, plecând la Ierusalim să se închine la Sfântul Mormânt, a lăsat toată grija eparhiei în seama nepotului său. În acest timp părinţii Sfântului Nicolae au murit. El i-a îngropat în Patara, iar averea moştenită a împărţit-o săracilor. La întoarcerea unchiului său, Nicolae pleacă în pelerinaj în Ţara Sfântă. Când s-a întors de la Locurile Sfinte, a mers la Mănăstirea Sionului, întemeiată de unchiul său. Îndemnat de Dumnezeu, s-a reîntors apoi în cetatea Mira, pentru a trăi între oameni. După moartea arhiepiscopului Mirei Lichiei (eparhie din Asia Mică) Sfântul Nicolae a fost ales în fruntea acestei eparhii, în urma unei minuni.

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/sarbatoarea_sfantului_nicolae_4383.html




Cuvantul Saptamanii

 

    

 

Sfântul Apostol Andrei

 

Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte vineri, 30 noiembrie 2012, pe Sfântul Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României. Cinstirea de care s-a bucurat Sfântul Apostol Andrei, încă de la primele zile ale propovăduirii Evangheliei în lume, s-a bazat pe mai multe temeiuri. În primul rând, el a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Era frate cu Apostolul Petru, pe care el l-a adus la Mântuitorul Hristos. În sfârşit, titlul de 'protoclet' desemnează pe acela dintre Apostoli care a urmat fără şovăire pe Cel despre care marele prooroc spusese aceste cuvinte.

 

Sfântul Apostol Andrei, născut în Betsaida, în partea de nord a Țării Sfinte, a fost luat ca ocrotitor și în partea de nord a Europei. Din nordul ţării sale vine în nordul Europei, pentru ca pe fiii acestei eparhii să-i îndemne la o vieţuire sfântă şi misionară, la o trăire mărturisitoare a credinţei lor, învăţându-ne pe toţi să-L mărturisim pe Hristos şi să dobândim viaţa veşnică.

 

Prăznuirea Sfântului Apostol Andrei se face în perioada Postului Naşterii Domnului Iisus Hristos, în ziua de 30 noiembrie, perioadă în care întreaga suflare creştinească se pregăteşte pentru venirea Mântuitorului. Colindele noastre străvechi îl evocă și pe Sfântul Andrei, Apostolul nostru al românilor, care ne vesteşte pe Cel Vechi de zile, dar care se va naşte Prunc tânăr. În aceste colinde îl întâlnim şi pe Moş Crăciun, care vine de obicei dintr-o ţară îndepărtată, din nord, unde este frig şi întuneric, adică în mod simbolic, el vine de acolo de unde este transcendenţă şi mister. Cu toate acestea Moş Crăciun contrastează cu întunericul şi cu frigul, pentru că aduce lumina feţei sale şi căldura interioară a inimii sale, el aduce atât de multă iubire milostivă şi dărnicie, încât întunericul, îndepărtarea şi frigul sunt biruite de bunătatea şi căldura sa sufletească.

 

Moş Crăciun din colindele noastre româneşti este Tatăl ceresc și Dumnezeul nostru. Într-o colindă, Bătrânul Apostol Andrei se află într-un dialog cu colindătorii. La întrebarea: „Spune, spune Moș Andrei, cel cu crucea cea de tei,/Cine, cine-i Moș Crăciun, Moș Crăciun, cel mai bătrân?”, Sfântul Andrei răspunde: „Moș Crăciun e Tatăl vostru, e și Dumnezeul nostru!”. Deci Moş Crăciun reprezintă iubirea milostivă a lui Dumnezeu şi ne îndeamnă să fim buni, să răspundem la bunătatea Lui cu bunătatea noastră faţă de El şi faţă de semeni, să răspundem prin rugăciune şi prin fapte bune.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/bsfantul_apostol_andrei_ocrotitorul_romanilor_b_1842.html

Cuvantul Saptamanii.

 

    

 

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

 

 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 21 noiembrie Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Sărbătoarea, numită şi Aducerea Maicii Domnului la Templu, este unul din Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe.

În conformitate cu tradiţia, Fecioara Maria a fost dusă de părinţii săi, Ioachim şi Ana, la Templul Evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, la vârsta de 3 ani, unde a trăit şi slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif. Maria a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăşi „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie şi templu al pruncului dumnezeiesc care se va naşte din ea. Această sărbătoare a luat naştere în secolul VI. Astfel, la 20 noiembrie 543, împăratul Iustinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică închinată Sfintei Fecioare Maria, care, spre deosebire de una mai veche, a fost numită Biserica „Sfânta Maria cea Nouă”. Conform obiceiului, a doua zi după sfinţire, adică la 21 noiembrie, a început sa fie serbat hramul (patronul) bisericii, adică însăşi Sfânta Fecioară Maria, serbarea fiind consacrată aducerii ei la templu.

Sărbătoarea s-a extins apoi în tot Orientul creştin şi în Occident fiind marcată cu cruce roşie în calendar.

Pentru ca bucuria sărbătorii sa nu fie umbrită de post, Biserica a rânduit ca pe 21 noiembrie să fie dezlegare la peşte. Tot de pe 21 noiembrie sunt introduse în slujba Utreniei Catavasiile Naşterii Domnului care se cântă până în data de 30 decembrie inclusiv.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/intrarea-in-biserica-a-maicii-domnului_1119.html




Cuvantul Saptamanii!

 

 

Postul Crăciunului

 

 

 

În Biserica Ortodoxă începe astăzi, 14 noiembrie 2012, Postul Crăciunului, care ţine până în ziua de Ajun a Crăciunului, 24 decembrie inclusiv (zi de post aspru).

 

Postul Crăciunului aminteşte de postul îndelungat al patriarhilor şi drepţilor din Vechiul Testament, în aşteptarea venirii lui Mesia - Izbăvitorul. După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte şi de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul (cele 10 porunci), scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii.

Primele menţiuni despre respectarea acestei perioade de înfrânare alimentară şi trupească provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin şi de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit „postul din luna a zecea“. Postul Crăciunului este închinat în primul rând sărbătorii Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

La început, nu toţi creştinii posteau în acelaşi mod şi acelaşi număr de zile. De exemplu, unii posteau numai şapte zile, alţii şase săptămâni; unii ţineau un post mai aspru, alţii unul mai uşor. Însă, Sinodul local din Constantinopol, ţinut la anul 1166 (sub patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Naşterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.

Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abţinere de la lucrurile rele care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de oameni. Din punctul de vedere al alimentaţiei, Postul Crăciunului este mai uşor faţă de cel al Paştelui, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin. Este dezlegare la peşte şi preparate din peşte, precum şi la vin, untdelemn în toate zilele de sâmbătă şi duminică, cuprinse în perioada 21 noiembrie-16 decembrie, inclusiv. Zilele cu dezlegare sunt marcate, de regulă, în Calendarul creştin ortodox fie prin menţiunea dezlegare la peşte, fie prin simbolul unui peşte.

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/postul-craciunului_914.html



Cuvantul Saptamanii

 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte mâine pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

 

 

Ca praznic al tuturor cetelor îngereşti, ziua de 8 noiembrie este cinstită încă din secolul al V-lea, răspândindu-se foarte repede în tot Răsăritul creştin. Sfinţii Arhangheli sau „Sfinţii Voievozi” sunt reprezentaţi de către iconografia bizantină, de cele mai multe ori, împreună.

 

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt cunoscuţi, mai ales, după icoanele lor. În general, sunt reprezentaţi la uşile împărăteşti ale fiecărei biserici. Unul este cu sabia în mână, celălalt este cu un glob în mână. Sfântul Arhanghel Mihail are sabia, fiind reprezentativ pentru perioada Vechiului Testament, cel care a făcut mijlocirea între Dumnezeul Vechiului Testament şi poporul ales al lui Dumnezeu. Sfântul Arhanghel Gavriil este reprezentativ pentru Noul Testament, cu numele lui fiind corelată prima dintre acţiunile importante pe care le-a săvârşit Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi anume Buna Vestire.

 

Arhanghelul Gavriil, al cărui nume înseamnă în limba ebraică „apărătorul meu este Domnul”, este cinstit în tradiţia creştină ca mesager al lui Dumnezeu. El este cel care a adus Fecioarei Maria vestea cea bună a Naşterii Mântuitorului.

 

Prin această vestire, pe care Arhanghelul Gavriil i-a adus-o Maicii Domnului şi mai ales prin dispoziţia Maicii Domnului de a răspunde chemării lui Dumnezeu şi de a conlucra împreună cu Dumnezeu pentru împlinirea planului de mântuire a omenirii întregi, s-a realizat, practic, mântuirea noastră, pentru că, astfel, Fiul lui Dumnezeu a putut să se Întrupeze.

 

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/biserica_ortodoxa_sarbatoreste_maine_pe_sfintii_arhangheli_mihail_si_gavriil_8400.html

 

 

 

 

 

 

 

 



Cuvantul Saptamanii!

 

 

 

1.700 de ani de la Bătălia de la Podul Vulturului

 

 

Evenimentul petrecut înaintea acestei bătălii istorice, anume arătarea unui semn pe cer, este unul dintre cele mai importante din istoria Bisericii, dacă avem în vedere urmările pe care le-a avut pentru viaţa împăratului Constantin, dar mai ales pentru creştinism. Faptul că politica religioasă constantiniană a avut o importanţă capitală pentru istoria ulterioară a creştinismului este de netăgăduit.

 

Arătarea semnului Sfintei Cruci împăratului Constantin este descrisă diferit de cele două izvoare istorice ale vremii, relatările lui Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu. În ce măsură putem vorbi de o convertire a împăratului după evenimentul din 28 octombrie 312?

Marşul împotriva uzurpatorului Maxenţiu din toamna anului 312 este primul pas al lui Constantin în realizarea dorinţei sale de stăpânire universală. În preajma acestei bătălii a avut loc descoperirea Dumnezeului creştinilor Care l-a ajutat să câştige lupta şi pe Care Constantin va începe să Îl venereze, deşi într-o manieră foarte personală.

 

Eusebiu a redat pe larg acest eveniment în "Vita Constantini", sursă fiind împăratul însuşi, care îi povestise înainte de moarte ce s-a întâmplat. Şi anume că, în ajunul luptei, în urma unei rugăciuni adresate Dumnezeului-tatălui său, i s-a arătat pe cer, "pe la ceasurile amiezii", semnul biruitor al crucii, alături de cuvintele: "Întru aceasta vei birui!". După ce a reflectat îndelung asupra acestei apariţii miraculoase, fără să-i găsească sensul, împăratului i S-a arătat Hristos la ceas de noapte, poruncindu-i să folosească imaginea apărută pe cer ca semn de ocrotire împotriva duşmanului. După aceasta, Constantin a poruncit să se înscrie acel semn pe steagurile de luptă.

Constantin fusese un protector al creştinilor din provinciile lui, mulţi preoţi frecventând anturajul acestuia. Cu siguranţă aceştia l-au informat despre semnul crucii, ca simbol al victoriei asupra morţii, ca semn apotropaic şi protector împotriva forţelor răului. Victoria purtată cu ajutorul acestui semn a fost decisivă pentru convertirea lui Constantin la creştinism. Revelaţia de dinaintea bătăliei de la Pons Milvius din 28 octombrie 312 l-a convins că Dumnezeul creştinilor i-a răspuns la rugăciunile lui sincere şi că acele "signa" ale cultului lor îi îndeplinesc dorinţele.

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit ca anul 2013 să fie proclamat An omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la împlinirea a 1.700 de ani de libertate religioasă acordată creştinilor.

 

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/1700-de-ani-de-la-batalia-de-la-podul-vulturului_366.html