Doamne, scapa-ma

« …Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă… » Matei 19,16-26





Un om a alunecat accidental şi a căzut de pe o stâncă. În cădere s-a prins de creanga unui copac şi a rămas suspendat acolo. A început să se roage cum nu a mai făcut-o vreodată: “Doamne, scapă-mă! Doamne, Doamne!” Deodată Domnul i-a răspuns: “Da?” Omul s-a rugat: “Scapă-mă, Doamne!”“Ai mers la biserică?” l-a întrebat Domnul.“Da, am mers ori de câte ori am putut, dar promit să nu mai lipsesc niciodată dacă mă scapi de aici.”“Ai ţinut cele zece porunci?”“Da, atâta cât am putut. Promit să le respect întru totul dacă mă vei scăpa.”“Ţi-ai spus rugăciunile în fiecare zi?”“Da, Doamne, dar scapă-mă de pe stânca aceasta şi voi fi cel mai rugător om din lume.”“Ai contribuit generos la lucrarea Bisericii Mele?”“Da, cred că da, dar voi dărui cu şi mai mare generozitate în viitor. Scapă-mă doar de pe această stâncă.”
“Ai încredere în Mine?”“Da, Doamne, am încredere totală în Tine.”“Atunci dă drumul crengii”.



Dă drumul tuturor sprijinelor făcute de mâna omul de care te ţii. Înlocuieşte-le cu a te ţine strâns de Dumnezeu. Dă drumul păcatului care te-a posedat. Se pare că devenim atât de obişnuiţi cu păcatele noastre încât ne simţim confortabil cu ele şi refuzăm să renunţăm la ele. Dă drumul urii. De câte ori nu auzim oameni spunând: “Fac orice pentru Tine, Doamne, dar nu îmi cere să îl iert pe cutare sau pe cutare”. (pr. A. Coniaris)

Sursa imaginii

-------------------------------------------------------------------------


'Realismul duhovnicesc - prin dez-amăgire la viaţa cea nouă' - Preasfinţitul Siluan Span

30 Aug.2009 - Sf. Liturghie la Liverpool amanata

Dragi membrii ai grupului ortodoxuk,

Am anuntat cu ceva timp in urma de Sf. Liturghie ce urma sa aiba loc la Liverpool, pe data de 30 august. Datorita unor schimbari de ultima ora in ceea ce priveste locatia, Sf. Liturghie nu va mai putea fi savarsita la data anuntata, ci urmeaza sa aiba loc la o data care se va comunica ulterior.

Maine, 30 august nu va fi slujba la Mirfield, intrucat voi fi la Nottingham. Cei care doriti sa participati, adresa bisericii este:

“Sf. Ciprian al Cartaginei”, Carlton, Marston Street, NG3 7AN, Nottingham.

Iertare pentru schimbarile acestea de ultima ora.

Doamne ajuta.

Parintele Constantin

Parintele Symeon de la Manastirea Essex a plecat la Domnul

Vineri, 21 august, Parintele Symeon de la Essex a plecat la Domnul

Parintele Symeon a trecut la Domnul joi noapte (20 august), după o suferinţă de câteva luni, si a fost inmormantat sambata (22 august) la 3 dupa amiaza.
Parintele Symeon Bruschweiller, de origine elvetian, s-a convertit de la protestantism la Ortodoxie la varsta de 30 de ani si era cel mai varstnic vietuitor al manastirii ortodoxe Sfantul Ioan Botezatorul din Maldon, Essex, ctitorita de Fericitul Arhimandrit Sofronie Saharov, caruia i-a fost ucenic foarte apropiat. A fost un om prin excelenta al rugaciunii inimii, un parinte duhovnicesc cu viata sfanta, foarte cald, deschis si iubitor, care a incercat sa ne transmita prin insasi fiinta sa, in mod viu, iubirea fara margini a lui Dumnezeu pentru noi si sa-l aduca pe “omul recent”, dinspre duhul lumesc si neo-paganatatea New Age catre Ortodoxie, impartasindu-i duhul si invataturile Sfantului Siluan Athonitul, invatandu-l in primul rand smerenia si viata launtrica, pentru dobandirea Duhului Sfant. Arhimandritul Symeon l-a însoţit pe părintele Rafail Noica la prima sa venire în România în 1993, revenind cu drag de fiecare dată în ţara noastră. Ultima oara a vizitat tara noastra in mai, anul trecut.
Parintele a cerut ucenicului care statea cu el sa ii citeasca rugaciunea despartirii sufletului de trup, apoi a spus “Hristos a Inviat!”, s-a intors pe o parte si dupa cateva ore a plecat la Domnul.

Sursa:

http://cidadededeus.wordpress.com/2009/08/22/a-murit-parintele-symeon-de-la-manastirea-sfantul-ioan-botezatorul-%e2%80%93-essex/

===========================================================

Asa trec la Domnul cei care-L slujesc cu credinciosie.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii pe parintele Symeon!

Vesnica sa-i fie pomenirea!

Postat de:

Parintele Constantin

Cuvantul Saptamanii

Pomenirea Sf. Mucenici Adrian si Natalia - pilda si rusinarea familiilor crestine de astazi

Astazi sunt praznuiti Sfintii Mucenici casatoriti Adrian si Natalia, o intrupare desavarsita a sensului adevarat al familiei crestine, pe care astazi nu-l mai stie nimeni, in care astazi aproape nimeni (nici dintre cei asa-numiti “credinciosi practicanti”) nu mai crede. Nimeni nu mai crede ca sensul unirii in Hristos cu persoana iubita nu este sa fii fericit in lumea aceasta, nu este sa scapi de singuratate cu orice pret, nu este sa ai un “alibi” perfect pentru orice compromis cu lumea si lumescul “pentru … siguranta si bunastarea materiala a familiei”, nu este sa te rasfeti si sa te scalzi in desfatari fara mustrari de constiinta (ca… deh, sunt permise si la urma-urmei, nu suntem calugari, deci suntem dispensati de a trai prea duhovniceste), nu este sa-ti faci idol si scop in sine din iubirea fireasca si din persoana iubita si nu este nici macar sa ai neaparat copii, daca Dumnezeu nu ingaduie sau nu binevoieste aceasta! Sensul adevarat al unirii in Taina Nuntii este Incununarea vietii prin impreuna-marturisirea lui Hristos. Sensul ultim al insotirii crestine este redat de cantarea aceea dureros de frumoasa din Slujba Tainei Cununiei: “Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit, rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre!“. Nu sunt invocati atunci, in Taina Cununiei, alti sfinti decat Mucenicii, iar “dansul” duhovnicesc al mirilor, cu nasii si cu preotii se face in acest timp in jurul Sfintei Evanghelii si al Sfintei Cruci, aratand care trebuie sa fie Centrul vietii familiei crestine.

Nu a contat pentru Sfintii Adrian si Natalia ca erau de abia un an si o luna casatoriti! Nu a contat ca erau tineri si cu o viata inainte! Nu a contat ca nu “se implinisera” ca familie prin dobandirea vreunui prunc! Nu a contat ca se iubeau foarte mult unul pe altul! Ce a contat pentru ei in ceasul prigoanei? Un singur “lucru”: HRISTOS! Pentru El au jertfit, adica si-au incununat si si-au implinit cu adevarat si in mod desavarsit dragostea lor! L-au iubit pe Hristos mai presus de orice! Si nu erau supra-oameni, nu erau “predestinati” sa fie sfinti! Erau oameni obisnuiti, la fel ca si noi, cu nimic mai presus de firea omeneasca. Nu alesesera pustnicia sau calugaria. Au ales viata in lume, dar fara sa aleaga viata lumeasca! Dar ce aveau atunci care sa le dea atata putere sa sacrifice TOTUL? Cum au putut?

Textul intreg la:

http://www.razbointrucuvant.ro/2007/08/26/sfintii-mucenici-adrian-si-natalia-pilda-si-rusinarea-familiilor-crestine-de-astazi/#more-845

Postat de:

Parintele Constantin

De ce refuzam sa iertam

“…Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre… » Matei 18,23-35





De ce refuzăm să iertăm

Principalul motiv pentru care majoritatea dintre noi nu iertăm este că nu dorim să facem aceasta. Refuzul de a ierta ne face să ne simţim superiori din punct de vedere moral faţă de celelalte persoane. Şi totuşi înverşunarea şi ostilitatea din interior se răspândesc repede ca şi cancerul. Ne face să acuzăm rapid şi să fim uşor iritabili. În noi se dezvoltă complexul de martir. Începem să ne plângem singuri de milă. Iar în scurt timp începem să ne simţim bine în starea aceasta mizeră. Puţini oameni sunt mai mizerabili decât aceia care refuză să ierte.

Iisus ne spune că un alt motiv pentru care refuzăm să iertăm este acela că nu ne considerăm vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. Omul care a acceptat iertarea lui Dumnezeu ca singura sa speranţă pentru cer nu poate să refuze să îl ierte pe celălalt.

Câte procese nu ar mai fi dacă am ierta? Câte ulcere şi atacuri de cord ar putea fi prevenite dacă am ierta? Câte căsătorii s-ar salva dacă am ierta? Câte prăpăstii între părinţi şi copii ar dispărea dacă am şti să fim atenţi cu ceilalţi, tandri, iertându-ne unii pe alţii aşa după cum Dumnezeu ne-a iertat prin Hristos? Pr.A.Coniaris

Duminica, 23 august Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.

Cuvantul Saptamanii

Ce facem (sau ce nu mai facem) la Sf. Liturghie?

Preotul "Sa ne iubim unul pe altul, ca intr-un gand sa marturisim!"

Credinciosii: "Pe Tatal, pe Fiul, si pe Duhul Sfant, Treimea cea de o fiinta si nedespartita!"

Acesta este dialogul dintre preot si credinciosi, inainte de rostirea Simbolului de Credinta.

In vechime, in forma primara a Sf. Liturghii, cuvantul preotului era mai direct, in ceea ce priveste modul de exprimare al acestei iubiri, fiind redat prin cuvintele: "Imbratisati-va unii pe altii cu imbratisare sfanta".

Gestul acesta al sarutarii s-a pastrat doar la Sf Altar, atunci cand slujesc doi sau mai multi preoti.

Insa in epoca primara, in acelasi fel isi dadeau sarutarea iubirii, separat barbatii si separat femeile. Gestul isi are radacina in epoca martirilor, pe stadioanele unde crestinii erau fie aruncati la fiare, fie tarati in lupte cu gladiatori, spre deliciului imparatului pagan si a poporului nesatul de paine si circ.

Atunci cand iubirea crestinilor a inceput sa se stinga si sa se raceasca, obiceiul sarutarii sfinte s-a pierdut usor si s-a limitat doar la preoti in Sf. Altar.

Sarutul iubirii nu este doar un simplu simbol liturgic, ci este un gest sacramental, o experienta liturgica. Nu este numai imaginea iubirii care uneste pe credinciosi, ci chiar expresia comuniunii reale dintre ei.

Este experienta bunei intelegeri si a legaturii dintre credinciosi precum si a unirii lor cu Hristos.

****

Cum sa aducem inapoi aceasta buna-purtare in timpul Sf. Liturghii? Macar prin intinderea mainii spre cel/cei din jurul meu, rostind cuvintele: "Hristos in mijlocul nostru". Cel caruia i-a fost intinsa mana raspunde: "Este si va fi".

Sursa:

Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Ed. Bizantina Bucuresti, 2005, p 283.

Postat de:

Parintele Constantin

Inaugurarea Parohiei Ortodoxe la Liverpool

Iubiti credinciosi,


In ziua de 30 August 2009 va avea loc inaugurarea unei noi Parohii Ortodoxe Romane, avand locatia in Liverpool. Cei interesati de acest eveniment ii rugam sa acceseze urmatorul link:

http://romanianparish.org/comunitatea-romaneasca-din-liverpool-si-imprejurimi/

Va informam de asemenea ca in acea zi, 30 August 2009, NU vom avea Sf Liturghie la Mirfield, intrucat Parintele Constantin va fi prezent la Liverpool. Va rugam sa ii contactati si pe cei care nu au acces la grupul nostru de discutii.

Doamne ajuta!


In numele Consiliului Parohial,
Razvan Taranu

Adormirea Maicii Domnului, lucrare si slujire

"Întru naştere, fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare;
Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi prin rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre." (Tropar)

Iubiti credinciosi,

acesta este programul complet al slujbelor in zilele de 15 si 16 August 2009:

Sambata, 15 August (Adormirea Maicii Domnului):
10:00 - Utrenia
11:30 - Sfanta Liturghie
17:00 - Vecernia

Duminica, 16 August (Sarbatoarea Sfintilor Martiri Brancoveni):
10:00 - Utrenia
11:30 - Sfanta Liturghie

Dumnezeu sa va calauzeasca pasii spre Mirfield in aceste zile sfinte!



Prohodul Maicii Domnului-fragmente

Cuvantul Saptamanii

Parintele Sofronie: Mantuirea noastra sta in unirea noastra

"...Care este greutatea vieţii noastre bisericeşti? - Adesea cei ce ocupă poziţii de răspundere insistă asupra înţelegerii lor parţiale ca fiind de o desăvârşire finală, şi resping tot restul. Dar iată, Apostolul Pavel scrie că, deşi sunt diferite slujiri între oameni, dar toate trebuie să fie după Dumnezeu şi să ducă la unire şi la dragoste. Orice ivire a dezbinării năruie viaţa noastră si nu ne aduce mântuire. Dacă cerem lui Dumnezeu ceva in rugăciune, şi altcineva, iar nu noi, o „reali­zează,” noi respingem orice gând că „De ce nu eu?”. Dumnezeu a auzit rugăciunea mea şi a săvârşit acea lucrare pentru care mă rugasem, chiar dacă altcineva a realizat-o. Şi dacă acea lucrare duce la slavă, atunci nu îi voiu zavistui slava: Primească el slava pentru cele săvârşite, iar mie important îmi este săvârşirea ţelului nostru de obşte. Iar ţelul nostru este unirea duhului într-un vecinic cuvânt al iubirii în Dumnezeul cel vecinic, atunci când vreme nu va mai fi, precum se jură Ingerul în Apocalipsă: Şi îngerul (…) s’a jurat (…) că vreme nu va mai fi. Iar atunci nu va mai fi nici o clătinare, ci viaţa întreagă - şi a lui Dumnezeu, şi a tuturor oamenilor - este viaţa mea, chiar dacă eu nu am făcut nimic".

Textul intreg la:

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/08/11/cuviosul-sofronie-mantuirea-noastra-sta-in-unirea-noastra/#more-7297

Postat de:

Parintele Constantin

Învăţaţi-i mult, vorbind puţin

« …Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?... »
Matei 14,22-34



Învăţaţi-i mult, vorbind puţin

Iisus Hristos a fost un excelent educator, iar el vorbea în parabole. Fiecare parabolă pe care a rostit-o era o pildă bogată, care dezvolta inteligenţa, distrugea ideile preconcepute şi stimula gândirea. Acesta era un secret care făcea ca El să fie mereu înconjurat de tineri.Tinerii apreciază persoanele inteligente, iar pentru a fi părinţi inteligenţi nu e nevoie să fiţi intelectuali sau savanţi. Este suficient să creaţi poveşti şi să inseraţi în ele lecţii de viaţă. Mulţi părinţi sunt închistaţi în modul lor de a gândi. Ei consideră că nu sunt creativi şi că nu au perspicacitate, ceea ce nu este adevărat. Ca cercetător al inteligenţei umane vă pot spune că fiecare om are un potenţial intelectual enorm, dar pe care îl reprimă. Există astfel un narator de poveşti chiar şi în omul cel mai închis!

Aşa că luaţi aminte:Nu ţipaţi, nu atacaţi, nu răspundeţi cu agresivitate!Spuneţi-le poveşti celor dragi; puteţi astfel să îi învăţaţi mult, vorbind puţin. Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blânde.Aveţi curajul de a vă schimba!
sursa

Duminica, 9 august, Sfanta Liturghie incepe la oara 11:30

Cuvantul Saptamanii

5 August - Praznuirea Sfantului Ioan Iacob Hozevitul

Un cuvant despre cum sa ne purtam cu cei slabi si cu cei vicleni

"...Biruinţa noastră nu se dobândeşte cu sfadă şi cu pleftureală, ci cu blândeţe şi cu dreaptă socoteală. Din sfadă nu iese decât tulburare şi duşmănie. Războiul nostru este nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme duhovniceşti, şi anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei, cu care putem stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel. Pe cei slabi să-i întărim, iar pe cei vicleni să-i ocolim. Pe cei năimiţi şi pe cei urgisiţi să-i lăsăm în pace, căci sunt acum mărişori şi pot pricepe semnele vremii. Dacă nu se învaţă din păţaniile altora, atunci lăsaţi-i să guste singuri din „covrigii” stăpânirii roşii. Aceşti covrigi sunt vopsiţi cu sângele mucenicesc al fraţilor noştri credincioşi din ţară. Ei pătimesc acum ca robii la munca silnică, iar din sudoarea şi din sângele lor se plămădesc bacşişuri pentru propagandă. Tot ce iese azi din ţară (de după perdeaua roşie) este ca să farmece ochii şi să astupe urechile celor bicisnici şi neştiutori. Nu mai faceţi vorbă cu ei şi nici nu căutaţi să-i pârâţi ori să-i denunţaţi, ci mai vârtos s’ar cădea să-i plângem pe unii ca aceştia, căci nu ştiu sărmanii la care „domnii au slujit şi câtă pagubă vor dobândi”.
Înainte de a încheia rândurile acestea, vă amintesc de cuvântul Scripturii care zice: „Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui” şi iată anume pentru ce: când fraţii noştri de o credinţă şi de un sânge se fac coadă de topor, adică unelte ale vrăjmaşului credinţei, atunci vătămarea noastră este negrăit de mare, zice Sf. Apostol Pavel; nu vă plecaţi grumazul sub jug străin. Să stăm bine, să stăm cu frică întru Sfânta credinţă şi să arătăm „Mila Păcii” către toţi, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin”.

Cuvantul intreg la:

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/08/04/sfantul-ioan-iacob-hozevitul-pe-cei-slabi-sa-i-intarim-iar-pe-cei-vicleni-sa-i-ocolim/#more-7505

Postat de:

Parintele Constantin

Cuvantul Saptamanii

IPS Andrei, arhiepiscopul Alba-Iuliei:

Nefirescul anti-crestinismului postmodern
Cei ce avem o anumita varsta ne amintim cu nostalgie de anii copi­lariei. Si, mai ales, daca am avut sansa sa ne nastem intr-o zona cu traditii crestine puternice, nostalgia este cu atat mai mare. Din momentul in care am realizat ce se intampla in jurul meu, ob­servam ca totul avea un ritm liturgic. Reperele erau Pastile si Craciunul, cu posturile ce le precedau. Iar Pastile si Craciunul ni-l puneau in fata pe Hristos Domnul. Nu i-ar fi trecut cuiva prin minte ca in postul pre­gatitor al acestor sarbatori sa organizeze petreceri cu dans. Jocul popu­lar, care-si avea spiritualitatea lui, se deschidea in a doua zi a sarbatorii, ca sa nu adumbreasca farmecul mistic al acesteia. Ba, chiar mai tarziu, cand balurile se constituiau intr-un inaintemergator al discotecii de as­tazi, respectau aceeasi randuiala.
Privit cu ochiul curat al copilului, spatiul inconjurator era o gradina minunata, o gradina a raiului in care ne-a asezat Dumnezeu. "Cata roa­da, cata randuiala si frumusete, cata mireasma, cata lumina si podoaba, cata umbra la namiezi, revarsa aceasta gradina peste fiii nostri, peste su­fletul nostru din neam in neam."
In mijlocul spatiului miraculos era biserica. Si cred ca toti copiii cu su­flet sanatos gandeau ca si copilul Lucian Blaga: "Vedeam satul asezat inadins in jurul bisericii si al cimitirului, adica in jurul lui Dumnezeu si al mortilor. Aceasta imprejurare, care mai tarziu de tot mi s-a parut foarte semnificativa, tinea oarecum isonul intregii vieti, ce se desfasura in preaj­ma mea. Imprejurarea era ca un tot, mai adanc, ce imprumuta totului o nuanta de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu in spatiul ritual de dupa iconostas, de unde il presimteam iradiind in lume... Nu aveam mai mult de sapte ani. Eram vreo cinci baieti, toti cam de aceeasi varsta; stam cerc, calui, in mijlocul ulitei pe inserate. Nu mai stiu in ce legatu­ra s-a intamplat ca unul sa arunce intrebarea: Cum o fi cand esti mort? Unul dintre noi a raspuns, ca iluminat: Mort trebuie sa fie ca si viu. E asa ca nici nu stii ca esti mort. Noi bunaoara stam aici in cerc si vorbim, dar poate ca suntem morti, numai ca nu ne dam seama."
Intreaga existenta avea un sens. Sensul il da invatatura Domnului Hristos. Dumnezeu era prezent peste tot si in mod special in Biserica. Acolo, in mod real, Hristos este prezent tainic in Sfanta Euharistie. Am zis ca totul avea un ritm liturgic. "Rusalii, Boboteaza si Postul catre Pasti / Si Maica Domnului in plina vara" va spune inspirat Ioan Alexandru. Chipul Domnului Hristos era deslusit nu numai in icoana imparateasca de pe iconostas, ci si pe bobul de grau.
Acest mod de a gandi si de a trai il fixez in plina perioada comunista. Nu trebuie insa uitat faptul ca parintii nostri veneau cu o serioasa forma­re crestina din perioada interbelica. In fata propagandei ateiste, oficiale, se facea o impotrivire tacuta, dar reala.
Cand s-a prabusit comunismul, pentru un timp, mi-am imaginat ca euforia de moment se va concretiza intr-o fervoare crestina serioasa si durabila. Dar lucrurile n-au stat asa. Fluxul celor ce au inundat biserica a avut destul de repede un reflux. Unii au ramas dar, destul de multi, s-au reintors la o viata crestina anemica si lipsita de profunzime.
Din ce cauza s-a petrecut acest fenomen? Pe de o parte catehizarea facuta in perioada comunista a fost insuficienta. Resursele spirituale pri­mite de la parinti s-au epuizat. Tinerii casatoriti dupa Revolutie, parintii actualilor adolescenti, aveau o prea slaba pregatire crestina.
Pe de alta parte, vantul secularizarii care a facut multe spatii crestine deserte in societatea de consum, a inceput sa sufle si in Romania. Sufla peste toti si-i influenteaza mai ales pe cei cultivati. De aceea cred ca este foarte sugestiva, in acest sens, o intrebare retorica pe care o punea Octavian Goga: "Si acum, iarta-ma si nu te supara pe mine, daca, fara a-ti cere un raspuns, stau si ma intreb, care este credinta dumneatale, mult laudat in­telectual al natiei mele ? / Cand ai pornit de acolo din casuta de la tara si te-au dus la scoala.. mai ziceai "Tatal nostru" seara si visai cu iele si pricolici. Duceai in suflet mostenirea din batrani: o candela, care licarea in taina si-ti lumina drumul. Dar ti s-a risipit mostenirea asta. S-a spulberat zi de zi si s-a faramitat in calea ta. / Si fara sa vreau, imi vine in min­te o problema atat de mare si atat de nebagata in seama a vremii noastre framantata de patimi mici: educatia religioasa a carturarimii noastre. / Nu gasiti, ca ar trebui facut ceva pentru a ne salva tineretul, dandu-i dascali luminati, cari in scolile secundare sa-l invete credinta lui Dumnezeu, si preoti cu guri de aur, cari sa cuvinteze acolo in centrele studentimii noastre universitare? Fiindca, asa cum suntem astazi, noi nu stim ce vrem si nu stim unde mergem."

Articolul intreg la:

http://www.crestinortodox.ro/diverse/96429-nefirescul-anti-crestinismului-postmodern

Postat de:

Parintele Constantin

O licitatie iesita din comun

În ziua de 11 decembrie 2008, în cadrul unei licitaţii, pictura lui Tonitza - "Fata în roz" a devenit cel mai scump tablou al unui pictor român vândut în ţară, fiind cumpărat cu preţul record de 120.000 euro. Această minunată pânză, în care fragilitatea este conturată fără şovăire cu un penel melancolic, încălzeşte, dând în acelaşi timp fiori. Albul stins al fundei din părul fetei se regăseşte în cele două “aripi” în plină ascensiune de pe umeri, fapt dătător de echilibru în compoziţie şi îndemnând la avânt în plină cădere. Privită atent, bluza roz pare că se ridică şi se lasă înapoi, într-o respiraţie abia simţită. Tabloul este, fără îndoială, o capodoperă şi cu siguranţă că proprietarul lui nu se mai satură dezlegând fără izbândă misterul din privirea tăcută a fetei în roz. Ce m-a făcut să tresar, în toată povestea, nu este propriu-zis valoarea tabloului ca operă de artă, incontestabilă, cum spuneam. Ci valoarea lui materială, preţul cu care a fost cumpărat, nici mai mult, nici mai puţin decât 120.000 euro. O sumă modică, în comparaţie cu un Picasso, pentru care colecţionarii dau milioane de dolari. O sumă modică, şi totuşi, pentru mine, un capriciu de neînţeles. Pentru un singur tablou, ca să stea într-o singură sufragerie, văzut de o singură persoană, mi se pare, totuşi, cam mult. Mă înşel? Să facem numai o singură comparaţie. În satul Berca, din judeţul Buzău (vezi harta), într-un vârf de deal, se află o mănăstire, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Am văzut-o din întâmplare, de pe şosea, şi ne-au atras atenţia ruinele care o înconjurau. Fără să bănuim nimic, am hotărât să ne abatem din drum, să o cercetăm mai îndeaproape.
Puteti citi continuarea pe blogul Viata la tara

Pirvu Mutu

Mă-ntreb dacă nu cumva nevoia de frumuseţe este, alături de foame, sete şi somn, o nevoie vitală. Cu toate că, în lipsa ei, nu vom muri pe loc, aşa cum s-ar întâmpla dacă am fi privaţi de apă, totuşi anumite mecanisme pe care le declanşează momentul întâlnirii cu frumosul pot fi puse într-un paralelism perfect cu satisfacerea setei, a foamei sau unui somn bun, odihnitor.

Continuarea pe blogul Viata la tara

' Da, Doamne!'

« …După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor…” Matei 9,27-35


A-l cunoaşte pe Dumnezeu în Hristos nu este doar o descoperire intelectuală. Este şi aceasta, dar este mult mai mult. Este o experienţă de putere, nu ceva ce realizăm noi, ci ceva ce Dumnezeu pune în noi.
Întrebaţi-i pe cei doisprezece pescari de oameni cum au putut să se elibereze de slăbiciunile lor şi să meargă să schimbe lumea; şi vă vor răspunde: “Nu noi - ci Hristos!”
“Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne!
Întrebaţi un alcoolic sau un dependent de droguri recuperat cu a putut să se elibereze de teribila lui dependenţă, şi vă va spune: “Nu eu, ci Hristos în mine! Fără puterea Sa aş fi în continuare înrobit”
“Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne! (Pr.A.Coniaris)


Duminica, 26 iulie Sfanta Liturghie incepe la ora 10 :30.

Cuvantul Saptamanii

Cantarea in biserica si in preajma ei

Origini

Muzica vine firesc, nascuta ca urmare a nevoii omului de a exprima cat mai penetrant si convingator ritmul trairii sale. Functia ontologica a acestui ritm ar fi aceea de a ordona intalnirea personala sau comunitara a omului cu sine, cu semenii si mai ales cu Dumnezeu. Originea si pricina cantarii se afla in mare masura in slavirea lui Dumnezeu. Cuvantul slavitor da in imn, imnul in cantare, cantarea in dans - traire corporala a muzicii.Catre Dumnezeu se cere indreptata cu precadere cantarea (Iesirea 15, 21). David, poetul cel mai reprezentativ al lumii Vechiului Testament, canta Numele Domnului Celui Preainalt. In fapt, nu numai omul, ci tot pamantul canta Domnului (Psalmul 66, 3). In privinta motivatiei de credinta a cantarii exista o continuitate intre Vechiul si Noul Testament. Ca atunci, si acum crestinii canta numele Domnului (Romani 9, 15), in traditia deschisa de Apostoli: "Pavel si Sila se rugau si-I cantau laude lui Dumnezeu " (Faptele Apostolilor 16, 25).

Rugaciunea si cantarea

Probabil ca asa a aparut cantarea: ca incantatie slavitoare si invocatoare. Dar sunt texte care, in principiu, nu ar trebui sa se cante: Crezul - care este o marturisire de credinta; Tatal nostru - rugaciune pe care Mantuitorul a rostit-o intr-un moment de mare tragism, si nu a cantat-o; etc. Si asta pentru ca ele cer o limpezime totala a cuvintelor si o concentrata atentie pe masura. Totusi, cantarea este si ea o marturisire de credinta (Psalmul 56, 12). Lui Dumnezeu se cuvine a I se canta "cu intelepciune" (Psalmul 46, 7), "ca in fata ingerilor" (Psalmul 137,1).

A cantat Hristos? Da, din moment ce intra sa se roage in templu. Dar iata si o marturie directa venita prin Sfantul Evanghelist Matei: dupa Cina cea de Taina, inainte de a Se duce sa Se roage pe Muntele Maslinilor si inainte de a fi prins si trimis la moarte, Hristos a cantat imnuri (psalmi) impreuna cu ucenicii Sai (Matei 26, 30).

Cum va fi cantat Hristos? Probabil topindu-Si glasul cu cel al alesilor Lui, intr-o slavire unica, libera, linistita, explozie de bucuroasa impreuna-traire slavitoare.

Caracterul comunitar al cantarii

Prin cantare pulsatia fiintelor este mai lesne armonizata, adusa la impreuna-traire, sin-cronica si sin-patetica. Ideal ar fi ca cei adunati in biserica sa se constituie de obste intr-un cor total, in care cei cu calitati vocale sa-i poarte cu ei si pe cei lipsiti de ele, astfel incat bucuria sa fie impartasita total. Se spune ca mii erau cei care cantau raspunsurile Liturghiei in biserica Sfanta Sofia, in vremea de glorie a Bizantului. In orice caz, mai paziti sunt in biserica de ratacirea gandurilor cei care canta decat cei care numai asculta cantarile. Solistica in cantarea bisericeasca este opusa menirii ei. Ea ar conduce la o afirmare a individualitatii intru separare. Solistul prevazut de "partitura" liturgica este preotul. Dar acest rol de solist al preotului nu are atat un temei muzical, cat unul preponderent duhovnicesc. De altfel, in slujbele ortodoxe, rolul preotului cedeaza, din punct de vedere al intinderii, preponderenta celui al stranei. Corul este expresia unei reale comunitati. Corul conduce la hora. In inima catedralelor medievale se afla, precum o inima, corul, spatiu al esentialelor insotiri ale unei comunitati, acelea intru Hristos. In Biserica, credinciosii se unesc slavind cu o inima si cu un glas, dar pastrandu-si totusi timbrul, marca distinctiva a persoanei. Ca o balustrada isonul vegheaza spre a nu se rataci drumul. Muzica instrumentala nu conduce la aceeasi insotire in duh, cei ce o asculta pot si ajung a calatori pe carari diferite, poate chiar divergente. Cel care uneste desavarsit este Cuvantul, iar vorbirea curata, cantata sau necantata, este icoana Lui.

Decadenta si devieri

Muzica pe care o cantam noi atat de adesea in biserici astazi, si indeosebi cea din "catedralele" noastre, mai degraba risipeste oamenii sau ii aduna prost. Ea arata o stare de decadenta, de supunere la slabiciunile acestui veac. La baza acestei caderi se afla o evidenta lipsa de educare a gustului artistic, o abatere de la traditia acreditata, o deteriorare grava a ei, astfel incat credinciosii, cu pastorii lor in frunte (din pacate!), ajung sa ia drept bun si sa le placa tot felul de (sub)produceri lipsite de suport duhovnicesc. Radacinile acestei decadente coboara in veacul trecut si urmeaza unor boli mai generale ale lumii in ceea ce priveste modalitatile de marturisire a credintei si de exprimare a acesteia intru slavirea pe masura a lui Dumnezeu. Odata cu sectele au aparut cantarile sectante, dulcege si lipsite de consistenta, mai ales cand le comparam cu cantarile liturgice. Ele nu au prea mult de spus. Cuvinte slabe, rime precare, melodii plangarete... Oastea Domnului a incercat sa-i combata pe sectanti pe terenul lor, adica cu aceleasi arme. Cantarile lor, edulcorate si ele, au invadat multe din bisericile si manastirile noastre. Rezultatele sunt mai degraba nefericite. Credinciosii au fost deviati, lipsiti de teologia inalta a cantarilor acreditate de Biserica in vechime...

Articolul intreg la:

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/70415-cantarea-in-biserica-si-in-preajma-ei

Postat de:

Parintele Constantin

20 iulie: Sf Mare Prooroc Ilie Tezviteanul (895 i.Hr.)

Acesta era feciorul lui Sovac, preotul Legii vechi, locuind in cetatea Tesve, din Galaad, de dincolo de Iordan, de unde si numele Proorocului, Iliie Tesviteanul, si a trait cu peste opt sute de ani inainte de intruparea Mantuitorului, pe vremea lui Ahab, regele evreilor.
Acest rege isi luase de sotie o printesa feniciana, Isabela din Sidon, femeie de alt neam si inchinatoare lui Baal, zeul fenicienilor. Si ea indemna pe rege sa paraseasca vechea credinta a iudeilor, in Dumnezeul cel adevarat, si sa se inchine lui Baal, nu numai el, ci sa sileasca tot poporul sa-l urmeze, intorcandu-se la paganatate. Deci, regele, pretuind mai mult desarta frumusete a femeii, decat mantuirea sufletului sau, a parasit credinta cea buna si imbratisand el insusi legea idoleasca, a dat porunca, si mult ajutor, spre aducerea poporului credincios la inchinarea idolilor, prigonind pe aparatorii dreptei credinte, ridicand capisti idolesti, pretutindeni pe pamantul lui Israel, si tinand in mare cinste pe preotii lui Baal.
I-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Ilie Proorocul si, venind la curtea regelui, il mustra, prin cuvintele aspre, pentru ratacirea lui. Dar vazand ca nu poate aduce pe rege la calea cea dreapta a credintei stramosesti, l-a vestit ca se va abate asupra tarii o foamete mare, care va tine trei ani si jumatate, ca pedeapsa pentru lepadarea lui de credinta. Regele, cautand sa-l omoare, Proorocul Domnului s-a ascuns, in cele din urma, in Fenicia, unde mania regelui nu-l mai putea atinge.
Dupa trei ani si jumatate insa Proorocul s-a intors la curtea lui Ahab. Cu jertfa adusa pe muntele Carmel, Proorocul a dovedit ca stravechea credinta, pe care o apara el, era credinta cea adevarata. Poporul insusi, vazand minunata dovada a Proorocului, a strigat: "Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevarat". Si, prinzand pe slujitorii cei mincinosi ai lui Baal, i-a ucis, ca sa nu mai insele pe nimeni. Si foametea a incetat, printr-o ploaie binecuvantata, la rugaciunea Proorocului.
Marele Prooroc Ilie a savarsit multe alte fapte minunate: A inviat pe fiul vaduvei din Sarepta Sidonului, a vazut pe Dumnezeu, la muntele Horeb "in vant subtire", pe cat este cu putinta omului a-L vedea, a despartit Iordanul, lovindu-l cu cojocul, trecand ca pe uscat, si a stat inaintea lui Hristos, la Schimbarea Lui la Fata, pe Tabor. Iar, cand s-au sfarsit zilele Proorocului Ilie, a fost ridicat la ceruri intr-un vartej de flacari si intr-un car de foc. Sfanta Scriptura si traditia Bisericii ne spun ca Sfantul Ilie va veni, iarasi, pe pamant, la sfarsitul veacurilor, ca Inainte mergator, la cea de a doua venire a lui Hristos, in slava.

Text preluat de la http://www.credo.ro/proloage.php?data=2007&i=1

Mai multe detalii in Sinaxarul zilei la http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie20.htm

Postat de:

Parintele Constantin

Cuvantul Saptamanii

Sf. Ioan de Kronstadt: Despre Rugaciunea in Biserica

In slujbe, Biserica ne arata lucrurile sau nevoile pentru care suntem datori sa rugam milostivirea lui Dumnezeu cu nadejde nesovaielnica de a le primi, fiindca cerem in numele Domnului Iisus Hristos, Care a zis: Orice veti cere intru numele Meu, aceea voi face, ca sa Se proslaveasca Tatal intru Fiul (In. 14, 13).Cand stai in biserica sa fii ca in cer cu Dumnezeu, fiindca in biserica totul este ceresc. Aici rugaciunea de obste nu este pentru vreun lucru lumesc, ci pentru mantuirea sufletului, pentru iertarea de pacate, pentru sporirea in fapta buna si daruirea nemuririi sufletelor noastre: rugaciune pentru toti. Toata grija lumeasca trebuie lepadata cand intram in biserica si stam in ea.Liturghia este inchipuire prin oameni, prin felurite lucruri, cuvinte si fapte a nasterii, vietii, invataturii, poruncilor, minunilor si prorociilor, patimirilor rastignirii pe cruce, mortii, invierii si inaltarii la cer a incepatorului credintei noastre, a Domnului lisus Hristos, Fiului lui Dumnezeu Celui Unul-Nascut. In timpul Liturghiei, El insusi sta de fata in chip nevazut, insusi lucreaza si savarseste toate prin preot si prin diacon, care sunt doar unelte ale Lui.In biserica auziti mai mult decat orice altceva glasurile sfintitilor slujitori, citetilor si cantaretilor, care se roaga pentru miluirea noastra. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca noi, toti cati suntem in biserica, dupa pacatele noastre suntem vrednici de pedepsele lui Dumnezeu si ca, mai inainte de toate, suntem datori sa ne amintim dupa ce venim la biserica de faptul ca suntem pacatosi, ca am venit la Domnul cerului si al pamantului, la Facatorul si Binefacatorul nostru, pe Care in toata ziua si in tot ceasul il ma-niem cu nedreptatile noastre, ca sa il rugam fiecare pentru sine si chiar - din crestineasca dragoste - pentru altii ca sa ne miluiasca. Rugaciunile pentru miluire [ecteniile] sunt fie mici, fie mari, fie intreite. Dat fiind ca in biserica nici un cuvant nu e de prisos, la cantarea ecteniei intreite trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu cu deosebita putere, din adancul sufletului, din inima cat se poate de infranta, precum se si vorbeste despre asta la inceputul ecteniei: Sa zicem toti din tot sufletul si din tot cugetul nostru sa zicem: ln acest rastimp trebuie sa lepadam pana si cea mica raceala, cea mai mica neluare-aminte a ii, si sa inaltam duhul smerit, ce s-a facut cu totul luare-aminte, sus, la Ziditorul, prin rugaciune preafierbinte pentru miluirea noastra, a pacatosilor. Dar ce vedem cand preotul rosteste si cantaretii canta ectenia intreita si pe cea mare? In cea mai mare parte, obisnuita neluare-aminte si nepasare a celor ce se roaga.

Textul intreg la:

http://www.crestinortodox.ro/cuvinte-duhovnicesti/68709-rugaciunea-in-biserica

Postat de:

Parintele Constantin

Cuvantul Saptamanii

Parintele Sofronie de la Manastirea Essex, Anglia:

Mantuirea prin dragoste, iar nu prin bogatia cunostintelor intelectuale

“Din nou şi din nou, mulţumesc lui Dumnezeu, Care îmi dă bucuria să mă întâlnesc cu voi…
Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră dramul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre - iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cu­noaşterii - acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos - şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească".

Articolul intreg la:

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/07/07/cuviosul-sofronie-ne-invata-ce-sa-urmarim-esential-in-viata-duhovniceasca-sau-in-cea-calugareasca-si-cum-sa-traim-pentru-a-ocoli-ratacirile/

Postat de:

Parintele Constantin

Cuvantul Saptamanii

Pictorul, teologul si academicianul Sorin Dumitrescu: De ce noi, Romanii?

“…M-am intrebat, in nestire, ce calitati anume ale bietei noastre semintii or fi placut intr-atat Semanatorului divin, incat sa fi determinat alegerea romanilor ca seminte ale credintei crestine dreptmaritoare? Intuitia si, la urma urmei, observarea simpla a semenilor nostrii imi sugereaza ca motiv al acestei electii dumnezeiesti geniul credintei care este, de departe, darul care reflecta cel mai deplin inzestrarea spirituala a neamului romanesc.
Romanii au nenumarate talente; talentul de a crede este insa singurul talent a carui stralucire reuseste sa arunce in umbra binecunoscutele noastre metehne nationale: dezbinarea, cleveteala, aflarea in treaba, barfa, bancul si usuratatea morala aferenta, incapacitatea de a finaliza un lucru inceput, smecheria, etc.
…Se pare ca ceea ce caracterizeaza la romani geniul credintei este tocmai calitatea aproape neverosimila a framantarii lui, in care amesteca ingaduinta cea mai distinsa cu o inspaimantatoare cerbicie dogmatica. Nimeni, in lumea ortodoxa, nu afirma o teologie care sa echilibreze atat de firesc (si in aceeasi masura uimitor) conformitatea dogmatica cu neasteptatele licente impuse de exigentele dumnezeiesti ale milei. Indraznim sa credem ca, dupa regenerarea discursului si investigatiei teologice, realizate la inceputul secolului XX de diaspora rusa, Occidentul – si impreuna cu el intreaga lume crestina – trebuie sa recunoasca urgent reperele inteligentei si ale trairii religioase autentice, asa cum le afirma inconfundabil crestinismul romanesc. Aceasta harisma specifica, inscrisa in codul genetic al oricarui roman ortodox, fie el, in putinatatea mintii lui, chiar si un ateu, se cerea probabil, mai devreme sau mai tarziu, descoperita lumii.”

Sursa: Sorin Dumitrescu, Rock si Popi, Editura Anastasia, Bucuresti, 1998, pp 87-88.

Postat de:

Parintele Constantin