Pelerinajul în Biserica primară
Pelerinajul, înțeles ca și călătorie privată sau colectivă spre un loc sacru, este o formă de cult și devoțională foarte răspândită în religiile antice, practicată și azi cu intensitate. Chiar dacă fiecare religie în parte prezintă diferențe importante în ce privește timpul, modalitatea și semnificația pelerinajului, ideea de bază este comună și scoate în evidență necesitatea de a vizita locuri considerate ca fiind “locuite” de divinitate, sub diverse forme, obiecte sacre ale unor fondatori de religii, relicve ale sfinților și martirilor sau chiar unele locuri legate de evenimente particulare.
În ce privește practicarea pelerinajului înainte de venirea Mantuitorului, știm că vechii egipteni îl practicau în masă, spre exemplu deplasându-se spre localitatea Bubasti, după spusele lui Herodot. Indienii, din timpuri străvechi ca și astăzi, se îndreptau spre râul sacru Gange, în timp ce japonezii aveau printre locurile preferate Templul lui Amaterasu. În lumea clasică păgână, pelerinajul nu avea numai un caracter devoțional ci avea ca obiectiv și realizarea unor scopuri determinate cum ar fi : de a obține răspunsuri de la oracole sau vindecări miraculoase; în Grecia centrele de pelerinaj erau templele si mormintele eroilor; în epoca romană pelerinii se îndreptau spre sanctuarele unor divinități ca Zeus și Diana.
Înrădăcinată în Vechiul și Noul Testament, simpla vizită la Ierusalim și la alte locuri sfinte, întreprinsă de evrei și creștini, reprezintă fundamentul cultural și istoric al pelerinajului creștin, care, după cum este cunoscut, a avut ca primă arie de desfașurare partea orientală și în special, Ierusalimul. Acest lucru ni-l dovedește chiar părintele Istoriei bisericești, Eusebiu de Cezareea, (265-340), care relatează că imediat după anul 200, un episcop cu numele Alexandru, plecat din părțile Capadociei, a întreprins o călătorie la Ierusalim cu scopul de a se ruga și de a cunoaște (ευχης και.... ιστοριας ενεκεν) Locurile Sfinte.
Un moment crucial în istoria pelerinajului creștin îl reprezintă, fără îndoială, Edictul de la Milano (313), prin care se recunoaște libertatea de cult a creștinilor și se schimbă statutul Bisericii în societatea epocii. După ce fusese numită augustă și după construirea Constantinopolului, Sf. Elena, mama împăratului Constantin, întreprinde între lunile ianuarie – martie 326 o călătorie la Locurile Sfinte. Dorind să vada locurile Noului Testament, ea a aflat că pe dealul Golgotei se afla, sub ruinele Capitoliului construit de către împăratul Adrian (117-138) și distrus de către Constantin după biruința sa asupra lui Liciniu, Crucea Mântuitorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu