“…Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare…” Luca 8,5-15; Ioan 17,1-13
Cum se fac inimile impenetrabile la cuvântul lui Dumnezeu? În cazul unora, din mândrie. Cred că au răspuns la toate întrebările. Nu vor să fie deranjaţi de idei noi sau de o creştere nouă. Ei se cred maturi şi înţelepţi. Poate de aceea Iisus ne-a îndemnat să fim asemenea copiilor, care sunt mereu deschişi la idei noi. Ca pământul bătătorit de mulţi paşi, unele inimi sunt autostrăzi – beton şi iarăşi beton. Atât de multe trec peste ele, un trafic uriaş, o greutate constantă, ce îi dă mici şanse cuvântului lui Dumnezeu să răzbată. Şi familiaritatea întăreşte inima. Auzind unele adevăruri ale credinţei creştine de mici, am ajuns să le luăm de-a gata: acum nu ne mai impresionează deloc.
În fine, o inimă poate să devină pământ solid atunci când lipseşte cultivarea. Aşa cum pământul fără apă devine tare, la fel şi sufletul fără rugăciune, fără biserică, fără Sfintele Taine, se întăreşte. Îşi pierde capacitatea de a răspunde lui Dumnezeu; devine impenetrabil. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate trece prin el.
Dacă o dată – măcar o dată – ar putea să răzbată solul tare, ce transformare s-ar întâmpla! Dacă am lăsa măcar odată deşertul din noi să primească sămânţa dătătoare de viaţă, ce credinţă ar produce… ce iubire… ce speranţă… ce pace… ce putere! (pr. A. Coniaris)
Duminica, 16 octombrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu