Ceea ce, din dorinta folosirii unui termen neutru si mai cuprinzator, liturgistii numesc "Ritul Bizantin", se refera la sistemul liturgic care s-a dezvoltat in Patriarhatul Orthodox al Constantinopolui si care a fost adoptat gradual, in Evul Mediu, si de catre celelalte Patriarhate Orthodoxe: Alexandria, Antiohia si Ierusalim.
Unii autori prefera termenul de Liturghie Orthodoxa, care este corect intr-o anume privinta dar nu destul de precis. Liturghiile grecesti alexandrine ale Sf. Marcu sau ale Sf. Grigorie sunt, de exemplu, Liturghii in intregime orthodoxe, dar nu sunt nici pe departe liturghii bizantine. Pe de alta parte, cateva Biserici rasaritene, nebizantine, se autointituleaza de asemenea "orthodoxe".
La inceputul secolului al V-lea, liturghia capitalei nu se savarsea decat la Constantinopol. Doveziile arheologice si cele scrise din Grecia, Capadochia si Pont arata ca Bisericile din aceste regiuni. chiar daca se aflau sub dominatia politica a capitalei nu foloseau acelasi rit. Curand, insa ele au inceput sa adopte acelasi rit si pana la sfarsitul mileniului intai ritul Marii Biserici de la Constantinopol se raspindise peste tot.
Acesta a fost doar inceputul unui lung proces. Mai apoi Ritul constantinopolitan a intrat intr-un mariaj de convenienta cu cea mai puternica dintre traditiile liturgice vecine, Ritul Ierusalimitean, dupa cum Ritul Vechii Rome urma sa se unifice cu cel Galican.
SURSA: Robert F Taft, Ritul Bizantin, Reintregirea, Alba Iulia, 2008, p. 29-30.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu