Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, militarul care a stiut sa spuna NUDin viata Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de mir, pe care-l sarbatorim astazi, cateva episoade ne-au atras atentia in mod deosebit.
Astfel, stim ca Sfantul Dimitrie a avut parinti foarte bogati, cu functii foarte inalte intr-un oras important al Imperiului roman de atunci. Parintii sai erau crestini in ascuns, ferindu-se de prigoanele foarte mari organizate impotriva crestinilor. Dupa moartea parintilor sai, Dimitrie le mosteneste nu numai o foarte mare avere, ci si functiile inalte de conducere militara a bogatului oras (fiind antipatul Tesalonicului). Dar la investirea sa in functie, facuta de insusi imparatul vremii, vom vedea ce a mostenit, de fapt, sfantul nostru cu adevarat de la parintii sai…
Imparatul Maximian il investeste asadar si ii si porunceste:
“Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigîndu-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit“.
Ce face insa Dimitrie?
“Luînd de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducîndu-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinînd închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mîniat foarte tare“. S-ar cuveni sa ne fie noua tuturor spre invatatura aceasta “obedienta” care contrazice existential dictonul cazon: “ordinul se executa nu se discuta“. Intr-adevar, Sf. Dimitrie nu a discutat, a executat…. Insa a executat intocmai contrariul! I s-a spus sa prigoneasca crestinii, el a prigonit idolii acelui veac. I se spune sa starpeasca credinta intru Hristos, el o preamareste si o raspandeste. Sa auzim aceasta noi, care avem in fata atatea exemple de executare oarba a unor ordine criminale. Sa ne aducem aminte ca monstri ca Hitler sau Stalin nu au ucis cu mainile lor milioane de oameni, ci au avut instrumente si perpetuatori ai nebuniei lor ucigase, au avut oameni care in zilele lor erau oameni de bine, de baza ai societatii, care nu faceau altceva decat… sa execute un ordin venit de sus. Sa ne aducem aminte si de soldatul Malhus, care, desi tamaduit minunat de Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, nu a pregetat sa Il loveasca cu sete pe Acesta, executand orbeste ordinul superiorilor sai, nimeni altii decat fariseii.
Din aceasta intelegem ca Puterea nu este ceva care exista pur si simplu intr-un spatiu diferit si separat total de noi. Ea nu poate functiona decat daca are complicitatea noastra, sau sprijinul nostru direct sau implicit. Asa si cu puterea criminala. Ea nu se poate exercita decat daca gaseste “sol” fertil pentru semintele otravitoare ale sale. Decat daca gaseste complici si perpetuatori. Sunt atatia care s-au eschivat de responsabilitatea complicitatii la nedreptati sau crime, justificandu-se “cu nevinovatie”: “Nu am putut sa fac altceva, acesta a fost ordinul… Nu mi-am facut altceva decat datoria fata de superiori, fata de tara, pana la urma“. Parintele Nicolae Steinhardt spunea concesiv, ca, in astfel de cazuri, pentru oamenii lumesti si necredinciosi, daca nu se poate evita ordinul, atunci macar sa nu se depuna zel in executarea lui. Insa de cele mai multe ori ordinul se executa, si inca cu mare placere. Placerea demonica pe care ti-o da puterea exercitata asupra celuilalt. Dar pentru cel credincios ordinul nu poate prima inaintea constiintei, care ne va fi “paras” aspru la Judecata… Pentru crestin raspunsul este jertfa, nobletea, asumarea riscului si infruntarea suferintei ori a mortii. Crestinul trebuie sa stie sa spuna NU ademenirilor spre ucidere, spre tradare sau nedreptate ale oricarui stapanitor – mai mare sau mai mic – stiind ca, desi se poate “spala pe maini” prin indreptatiri omenesti, nicio apa nu-l poate spala (afara de cea a lacrimilor de pocainta, daca va mai primi timp pentru ele) de petele de sange pe care le lasa pe constiinta raul savarsit aproapelui sau.
Sfantul Dimitrie, asadar, a raspandit credinta in Hristos in Tesalonic, aratand ca nu functiile foarte inalte, nici averea sa mare, nici bogatia orasului sau cinstea imparatului celui mai puternic al lumii de atunci nu erau mostenirea primita de la parintii sai. Nu, mostenirea de pret pe care sfantul a primit-o au fost o credinta si cele doua icoane, cu Iisus si cu Maica Sa.
Astfel, stim ca Sfantul Dimitrie a avut parinti foarte bogati, cu functii foarte inalte intr-un oras important al Imperiului roman de atunci. Parintii sai erau crestini in ascuns, ferindu-se de prigoanele foarte mari organizate impotriva crestinilor. Dupa moartea parintilor sai, Dimitrie le mosteneste nu numai o foarte mare avere, ci si functiile inalte de conducere militara a bogatului oras (fiind antipatul Tesalonicului). Dar la investirea sa in functie, facuta de insusi imparatul vremii, vom vedea ce a mostenit, de fapt, sfantul nostru cu adevarat de la parintii sai…
Imparatul Maximian il investeste asadar si ii si porunceste:
“Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigîndu-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit“.
Ce face insa Dimitrie?
“Luînd de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducîndu-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinînd închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mîniat foarte tare“. S-ar cuveni sa ne fie noua tuturor spre invatatura aceasta “obedienta” care contrazice existential dictonul cazon: “ordinul se executa nu se discuta“. Intr-adevar, Sf. Dimitrie nu a discutat, a executat…. Insa a executat intocmai contrariul! I s-a spus sa prigoneasca crestinii, el a prigonit idolii acelui veac. I se spune sa starpeasca credinta intru Hristos, el o preamareste si o raspandeste. Sa auzim aceasta noi, care avem in fata atatea exemple de executare oarba a unor ordine criminale. Sa ne aducem aminte ca monstri ca Hitler sau Stalin nu au ucis cu mainile lor milioane de oameni, ci au avut instrumente si perpetuatori ai nebuniei lor ucigase, au avut oameni care in zilele lor erau oameni de bine, de baza ai societatii, care nu faceau altceva decat… sa execute un ordin venit de sus. Sa ne aducem aminte si de soldatul Malhus, care, desi tamaduit minunat de Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, nu a pregetat sa Il loveasca cu sete pe Acesta, executand orbeste ordinul superiorilor sai, nimeni altii decat fariseii.
Din aceasta intelegem ca Puterea nu este ceva care exista pur si simplu intr-un spatiu diferit si separat total de noi. Ea nu poate functiona decat daca are complicitatea noastra, sau sprijinul nostru direct sau implicit. Asa si cu puterea criminala. Ea nu se poate exercita decat daca gaseste “sol” fertil pentru semintele otravitoare ale sale. Decat daca gaseste complici si perpetuatori. Sunt atatia care s-au eschivat de responsabilitatea complicitatii la nedreptati sau crime, justificandu-se “cu nevinovatie”: “Nu am putut sa fac altceva, acesta a fost ordinul… Nu mi-am facut altceva decat datoria fata de superiori, fata de tara, pana la urma“. Parintele Nicolae Steinhardt spunea concesiv, ca, in astfel de cazuri, pentru oamenii lumesti si necredinciosi, daca nu se poate evita ordinul, atunci macar sa nu se depuna zel in executarea lui. Insa de cele mai multe ori ordinul se executa, si inca cu mare placere. Placerea demonica pe care ti-o da puterea exercitata asupra celuilalt. Dar pentru cel credincios ordinul nu poate prima inaintea constiintei, care ne va fi “paras” aspru la Judecata… Pentru crestin raspunsul este jertfa, nobletea, asumarea riscului si infruntarea suferintei ori a mortii. Crestinul trebuie sa stie sa spuna NU ademenirilor spre ucidere, spre tradare sau nedreptate ale oricarui stapanitor – mai mare sau mai mic – stiind ca, desi se poate “spala pe maini” prin indreptatiri omenesti, nicio apa nu-l poate spala (afara de cea a lacrimilor de pocainta, daca va mai primi timp pentru ele) de petele de sange pe care le lasa pe constiinta raul savarsit aproapelui sau.
Sfantul Dimitrie, asadar, a raspandit credinta in Hristos in Tesalonic, aratand ca nu functiile foarte inalte, nici averea sa mare, nici bogatia orasului sau cinstea imparatului celui mai puternic al lumii de atunci nu erau mostenirea primita de la parintii sai. Nu, mostenirea de pret pe care sfantul a primit-o au fost o credinta si cele doua icoane, cu Iisus si cu Maica Sa.
Sursa:
La multi tuturor celor care poarta numele purtatorului de biruinta Dimitrie!
Postat de:
Parintele Constantin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu