“…Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu…” Luca 13,10-17
Un băiat a mers într-o zi cu tatăl său la pescuit. Firul i s-a încurcat însă atât de tare încât oricât încerca, nu reuşea să descurce situaţia. După numeroase încercări s-a dus la tatăl său şi i-a spus: “Tată, firul meu s-a încurcat. Eşti bun te rog să îl îndrepţi?” În mâinile pricepute ale tatălui său, firul s-a întins ca prin magie în 2-3 minute. Aceasta este parabola vieţilor noastre. Încetul cu încetul ne încurcăm ca acest fir din cauza tentaţiilor cărora nu ne împotrivim şi a păcatelor pe care le facem.
La final ne dăm seama că nu mai putem descurca iţele vieţii noastre. Cineva din afara trebuie să vină în viaţa noastră pentru a ne elibera din încurcătură. Dumnezeu este oricând gata să ne ajute: tot ce trebuie să facem este să mergem la El cu credinţă.
Duminica, 5 decembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
A-L numi pe Iisus „patriot“ poate produce mirare pentru cineva obişnuit doar cu numirile consacrate, ca Mesia, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, Răscumpărătorul etc. În contextul întregii Sale misiuni, vedem că Iisus Hristos este într-adevăr Mesia-Mântuitorul, ca Dumnezeu-adevărat, dar şi patriot desăvârşit, ca Om-adevărat. Ca Mântuitor, aparţine întregii lumi, desigur, dar ca Om a voit El Însuşi a-Şi lega numele de o familie şi un neam anume, căci, pe de o parte, El Şi-a arătat iubirea Sa dumnezeiască faţă de toţi oamenii, pe de altă parte, însă, oricine poate observa cât de mult şi-a preţuit familia şi ţara în sânul căreia S-a născut ca Om. Se ştie că patriotismul este unul dintre simţămintele omeneşti cele mai profunde, iar Iisus Hristos a avut, fără nici o îndoială, şi acest simţământ ales, odată cu toate celelalte simţăminte nobile.
El ne este Model desăvârşit şi-n această ipostază, spre a nu uita, astfel, că şi noi, fiecare, aparţinem unei patrii căreia-i suntem datori cu recunoştinţă, fidelitate şi iubire jertfelnică. Se impune această reînviere a simţămintelor patriotice mai ales acum, în zilele noastre, când felurite curente şi opinii venite de aiurea voiesc a ne impune o gândire aşa-zis „modernă“, „europeană“ şi „democratică“, potrivit „noii ordini mondiale“, în care graniţele trebuie „transparentizate“, iar cuvântul „naţional“ scos din Constituţie şi, dacă se poate, şi din vorbirea curentă.
Învăţătura Sa adresată întreg neamului omenesc, evident, o vesteşte întâi celor de un neam cu El. Chemarea prioritară a neamului israelit apare evidentă aproape în toate faptele şi pildele lui Iisus. Această întâietate oferită de Iisus neamului din care S-a născut are, deodată, un caracter firesc şi pedagogic. Anume, ca să ne arate că pentru a fi crezut că iubeşti întreaga lume şi că eşti dispus să te jertfeşti pentru binele omenirii, trebuie mai întâi să-ţi dovedeşti iubirea şi jertfelnicia în familia ta şi în neamul tău. Iar pentru a fi cu adevărat „comunitar“ şi „universal“, trebuie mai întâi să fii patriot, în toată puterea cuvântului. Nimeni nu va înţelege europenismul şi universalismul autentic, dacă nu va şti ce înseamnă patria mamă. Iar cuvântul sacru, „patrie“, cuprinde deodată: teritoriul geografic şi istoric (se înţelege, nemutilat de vecini!), populaţia, limba, cultura, religia ş.a. În trei cuvinte: pământul, poporul şi tradiţiile. Iisus Hristos, Mântuitor universal, n-a călcat în picioare Legea şi Tradiţia Veche a patriei Sale pământeşti, ci a împlinit-o, a desăvârşit-o, i-a înnobilat valoarea morală. N-a golit-o de sfinţenie şi moralitate, căci Însuşi a făgăduit: „N-am venit să stric Legea, ci s-o plinesc!“ (Matei 5, 17). Aşadar, a fost voia Lui să poarte pecetea unei naţionalităţi ca Om şi nu S-a dezis de acest fapt. Vorba hâtrului Petre Ţuţea, dând replică unuia care afirma că Iisus, ca Mântuitor universal, nu putea fi evreu: „Ba a fost, că doar nu s-a născut la Focşani!“.
Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine.
A fi efectiv in Biserica sau a crede cu adevaratnu este atat de usor si nu se reduce la nimic din cele exterioare, ci reprezinta realitati in primul rand ale duhului, ale inimii. Marea noastra problema este (ne-)convertirea la nivelul de adancime al fiintei noastre, al inimii, convertire care s-ar concretiza in depasirea nivelului pur psihologic, firesc, dar si in pazirea de suprafirescul de ordin demonic, al inselarilor.
Credinta care mantuieste este o virtute, una dintre cele mai mari sau este o sinteza a virtutilor. Credinta care mantuieste nu este ceva pe care sa-l ai o data pentru totdeauna si sa-l porti cu tine in buzunar, fara sa-ti mai faci probleme. Credinta care mantuieste este onevointa,esteo lucrare launtrica de toata vremea, ce poate sa creasca in noi, sa fie imputinata sau chiar sa moara, in functie de cum traim: “Credinta fara fapte moarta este”. Dar ce fel de fapte? Pentru ca faptele insesi pot sa fie moarte, daca sunt formale, daca sunt legaliste, daca sunt izvoarate din prisos de mandrie, daca sunt mincinoase sau interesate, daca sunt in alt duh decat in Duhul Adevarului. Credinta care mantuieste inseamna dreapta si viainchinare sau dreapta si via relatie cu Facatorul si Mantuitorul nostru. Credinta care mantuieste este sinceritatea deplina a sufletului cu Dumnezeu si cu sine insusi, este pur si simplu viata traita in Duh si in Adevar. Sinceritatea in fata constiintei noastre este pasul cel mai greu si cel mai important catre smerenie, fara de care nu exista credinta adevarata.
“…Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?...” Luca 10,25-37
Cine este aproapele meu?
Cine oare? Adesea ne întrebăm. Şi punem limite. “Acesta este aproapele meu”, ne spunem, “pe când acesta nu este”.
Pentru evrei, samaritenii nu erau aproapele. Dar Iisus ne răspunde clar: oricine este aproapele meu. Oricine în nevoie.
Oricine cu care ne întâlnim întâmplător.
Oricine, orice culoare ar avea pielea lui, orice credinţă ar avea.
Pentru vechii greci, orice străin era un “barbar”;
pentru evrei, orice străin era un “câine”;
pentru mahomedani, orice străin era un “infidel”;
dar pentru Iisus, fiecare om, străin sau nu, prieten sau nu, era un frate.
Aşa că în loc să se întrebe “Cine este aproapele meu?”, creştinul se întreabă: “Cui pot eu să îi fiu aproape?” Singurul criteriu de luat în seamă este: “Are el nevoie de un semen?” Dacă are, atunci suntem delegaţi de Hristos să fim aproapele lui.
Nu avem opţiune – dacă dorim să rămânem poporul lui Dumnezeu. (Pr. A.Coniaris)
Duminica, 14 noiembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
Sf. Nectarie al Eghinei (9 Nov): Cum lucreaza Dumnezeu
Ispitele sunt îngăduite ca să se vădească patimile ascunse, ca să fie războite, şi astfel, sufletul să se vindece. Şi acestea sunt dovada milei dumnezeieşti. De aceea lasă-te cu încredere pe tine însuţi în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, încât să te întărească în lupta ta. Nădejdea în Dumnezeu nu te duce niciodată la deznădejde. Ispitele aduc smerenia. Dumnezeu ştie răbdarea fiecăruia dintre noi şi îmgăduie ispitele pe măsura puterilor noastre. Să ne îngrijim însă să fim şi noi priveghetori şi cu luare aminte, ca să nu ne ducem noi înşine în ispită. Încredeţi-vă în Dumnezeul Cel bun, puternic şi viu, şi Acesta vă va duce la odihnă. După încercări urmează bucuria duhovnicească. Domnul îi urmează pe cei ce rabdă încercările şi strâmtorările din iubire pentru El. Nu vă împuţinaţi sufleteşte, şi nu vă înfricoşaţi. Nu vreau să vă mâhniţi şi să vă tulburaţi pentru toate câte se întâmplă împotriva voinţei voastre, oricât de dreaptă ar fi aceasta. O asemenea mâhnire mărturiseşte existenţa egoismului. Luaţi seama la egoismul care se ascunde în dosul chipului dreptăţii. Luaţi seama şi la tristeţea de toată vremea, care apare în urma unei cercetări drepte. Mâhnirea exagerată pentru toate acestea este cea care vine din ispită. Alta este mâhnirea adevărată: cea care apare când ştim starea nenorocită a sufletului nostru. Mâhnirile celelalte nu au nicio legătură cu harul lui Dumnezeu.
“…Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit…”
“S-a atins de mine cineva.” Sunt cuvinte minunate, pentru noi şi pentru femeia care a atins haina Lui Iisus.
Ele ne spun că atunci când ne întindem cu credinţă către Domnul, pentru a primi ajutorul său, Domnul ştie. Aşa după cum Iisus a simţit uşoara atingere a ciucurelui de pe haina sa, în mijlocul unei mulţimi, aşa şi Dumnezeu ştie de rugăciunea fiecăruia dintre noi.
Uneori oamenii întreabă: “Cu miliarde de oameni în această lume, cum poate să ştie Dumnezeu de mine şi să vegheze asupra mea?”
Iisus ne arată în această pericopă că ştie şi are grijă chiar şi de cei mai mici dintre noi. Mulţimile ar putea să ne ignore, dar Iisus nu.
Nici mulţimea, nici chiar universul cât este de mare, nu IL poate bloca de la a simţi o atingere de credinţă. (Pr. A. Coniaris)
Duminica, 7 noiembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
S-au dus odata trei batrani la avva Ahila si unul dintr-ansii avea nume rau. Si i-a zis unul dintre batrani: avvo, fa-mi o mreaja (plasa)! Iar el a zis: nu-ti fac! Si celalalt i-a zis: fa milostenie, ca sa-ti avem pomenirea ta in manastire! Iar el a zis: n-am vreme. Ii zice lui celalalt, care avea numele cel rau: fa-mi mie o mreaja, avvo, ca s-o am din mainile tale! lar el raspunzand indata, i-a zis: iti voi face. Si i-au zis lui: acestuia i-ai zis ca-i vei face! Le-a zis lor batranul: v-am zis voua ca nu va fac si nu v-ati mahnit, fiindca n-am vreme. Iar acestuia de nu-i voi face, va zice: pentru pacatul meu auzind batranul nu a voit sa-mi faca, si indata taiem ata. Deci cu aceasta am ridicat sufletul lui, ca sa nu fie inghitit de mahniciune unul ca acesta.
“…Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi…” Luca 16,19-31
Minunea mare este că după Moise şi profeţi, Dumnezeu a trimis într-adevăr pe cineva dintre morţi să ne avertizeze. L-a trimis pe Hristos. Asemenea lui Lazăr, Hristos a fost “dispreţuit şi cel din urmă dintre oameni”. Asemenea lui Lazăr, a stat la poarta lumii atunci când s-a născut în peştera din Betleem. Asemenea lui Lazăr, trupul său a fost acoperit de răni. A fost “străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre”. A venit ca unul dintre noi – un frate – pentru a ne avertiza şi a ne salva pe noi, cei cinci fraţi ai săi.
Să nu ne aşteptăm ca Dumnezeu să dea un semn mai mare decât acesta; nu există nici unul mai mare. “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca orice crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Pr. A. Coniaris)
Duminica, 31 octombrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
IPS Irineu, Mitropolitul Olteniei: Despre Martirii Bisericii
Martirul crede în Dumnezeu şi este pătruns de căldura şi adevărul credinţei pentru că el experimentează şi gustă această credinţă, trăieşte în ea şi se hrăneşte cu ea. A fost atinsă inima lui, luminată mintea lui şi sufletul i-a devenit cu adevărat făclie aprinsă de dorul după Dumnezeu. Martirii sunt aşadar focuri care ard după dragostea lui Dumnezeu, aşa cum putem vedea şi în troparul de la sfintele muceniţe: "Pe Tine Mirele Meu te iubesc şi pentru tine mă chinuiesc, ca să împărăţesc întru Tine". Fiecare martir merge pregătit către jertfa sa întrucât în inima lui deja s-a pogorât Sfânta Treime. El are mintea lui Hristos, adică se află într-o permanentă stare de jertfă, într-o permanentă stare de ardere de tot căci nu mai rămâne nimic din el care să fie pentru sine.
Ei primesc cu bucurie momentul plecării lor din lume pentru că după moarte îi aşteaptă Hristos. "Noi suntem grâul lui Dumnezeu - spunea Sfântul Ignatie Teoforul - şi cât de mult dorim să fim măcinaţi de dinţii fiarelor ca să ne găsim făină curată, ca pâinea euharistică, pentru Împărăţia lui Dumnezeu". Deci, martirul se pregăteşte continuu să devină Euharistie, să devină prinos bine plăcut Stăpânului Hristos. Aşa este şi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, arhistrategul luptei împotriva ispitei, pe care Sfânta noastră Biserică îl prăznuieşte astăzi.
“…Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc…” Luca 8,26-39
Recent am dat peste această afirmaţie: “Încercăm să trăim mai multe vieţi într-una, fără ca eurile noastre să fie organizate de o singură viaţă care să conducă din noi.” Este doar un alt mod prin care gânditorul modern exprima ideea: “Mai multe euri! Nici unul nu conduce viaţa!”
Iisus a spus-o altcumva: “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16,13). Cu alte cuvinte, nu am fost făcuţi să servim la mai mulţi stăpâni.
Nu am fost făcuţi să îi slujim lui Dumnezeu şi mamonei, lui Dumnezeu şi mulţimii, lui Dumnezeu şi satanei… nu putem sluji la mai mulţi decât sfărâmându-ne în bucăţi. Încercăm să punem la un loc lucruri care pur şi simplu nu merg împreună.
Nitroglicerina este un explozibil deoarece constituenţii (acidul nitric, acidul sulfuric şi glicerina) în mod natural nu pot sta unul lângă altul: o uşoară lovitură şi fiecare constituent se va ciocni violent de celălalt, provocând suflul exploziei. La fel se întâmplă şi cu noi, când încercăm să îl slujim pe Hristos şi Biserica sa, dar şi să slujim lumescul, mulţimea. “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”, spunea Iisus. Dumnezeu este Unul. Singurul de care avem nevoie în viaţă. Orice alte scopuri nu fac decât să ne împrăştie existenţa în bucăţi. (Pr.A.Coniaris)
Duminica, 24 octombrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
Sileste-te pe cat poti sa iubesti pe tot omul. Iar daca nu poti inca, cel putin sa nu urasti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta daca nu vei dispretui lucrurile lumii. Te-a blestemat cineva? Sa nu-l urasti pe el, ci blestemul si pe dracul care a pus la cale blestemul. Caci daca urasti pe cel ce te-a blestemat, ai urat un om si ai calcat porunca. Si ceea ce a facut acela cu cuvantul, tu faci cu fapta. Iar de pazesti porunca, arata semnele dragostei; si de poti face ceva ajuta-l, ca sa-l izbavesti de rau.
Hristos nu vrea ca tu sa porti vreunui om ura sau suparare, sau manie, sau sa tii minte raul in niciun chip si pentru niciun lucru vremelnic. Aceasta o striga cele patru Evanghelii.
Sursa:
Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste. Filocalia 2, Editura Humanitas
“…Şi adunându-se mulţime multă şi venind de prin cetăţi la El, a zis în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă…” Luca 8,5-15; Ioan 17,1-13
O persoană se întorcea într-o duminică de la o Liturghie unde ascultase cuvintele unui mare şi faimos predicator. Întâlnindu-se cu un prieten i-a spus încântat despre ce auzise, când a primit o replică neaşteptată: “Ce teribilă responsabilitate!” Era adevărat! Oricine ascultă cuvântul lui Dumnezeu predicat îşi asumă automat marea obligaţie nu de a comenta sau critica ce a auzit, ci de a pune în practică cuvântul.
Trebuie să devenim sensibili la vocea lui Dumnezeu, la fel ca mama ce doarme dar tresaltă imediat ce copilul ei plânge; atât de sensibili ca un mare iubitor de muzică ce, într-o mare de instrumente diferite, poate să recunoască o singură notă greşită scoasă de o violină; cu auzul la fel de sensibil ca al unui ţăran care, venit la oraş, este în stare să audă lăcusta în zgomotul maşinilor de pe stradă; cu urechile ciulite ca ale unor rude ce stau în biroul avocatului, ascultând lectura testamentului în care speră să fie amintiţi. Este o lege a vieţii faptul că auzim ceea ce ne-am antrenat să auzim. Zi de zi putem asculta vocea lui Dumnezeu, care devine nu mai slabă, ci mai puternică, cu fiecare an ce trece, apropiindu-ne de întâlnirea cu El. (Pr.A.Coniaris)
Duminica, 17 octombrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
"Crestin inseamna jertfa. Crestin inseamna sa te saturi vazandu-i pe altii mancand. Crestin inseamna sa te bucuri cand sufletul aproapelui tau se intalneste cu Dumnezeu. Crestin inseamna sa traiesti si sa participi la bucuria si la sporirea aproapelui tau, ca si cum ar fi a ta. Crestin inseamna sa nu iei in seama, asa cum spune David, suferintele, care totdeauna au constituit calea cea mai grabnica care duce la Cer. Crestin esti cand durerea celuilalt este durerea ta. Nu poti sa te numesti crestin si sa fii si mason, si iubitor de avere si escroc si nici macar nu trebuie sa ai de-a face cu cei ce s-au lepadat in mod constient de Atottiitorul si au ales sa-i slujeasca lui Mamona si legiunilor de demoni pe care ii trage dupa el."
Iannis cel nebun pentru Hristos, Ed. Evanghelismos, Bucuresti 2010, p.60.
Andrei Kuraev: Cum intelege omul contemporan Biserica
"...Omul de astazi uita asa de des ca formele liturghisirii ortodoxe au fost create nu pentru convertirea ateilor de ieri, ci pentru sprijinul oamenilor credinciosi in munca lor duhovniceasca. Sa aduci omul in pragul crestinismului nu este greu. Dar trebuie sa traiesti in continuare. Si Biserica are ce sa spuna nu numai neofitilor sai...
In general insa, in Biserica nu poate fi inteles "totul" sau macar principalul, fara ca omul sa nu depuna un efort pentru sporirea lui duhovniceasca. Neclaritatea trebui sa fie o provocare, un impuls la sporire si la schimbarea celui nedumerit.
Daca sufletul fuge de la o slujba ortodoxa "neclara", inseamna ca sufletul nu este sanatos. "Neintelegerea" este condamnarea suportata de evanghelia civilizatiei contemporane, iar nu constatarea "bolii" si a "inapoierii" Bisericii.
Cererea de "reinnoire" a Bisericii, in marea majoritate a cazurilor nu este decat o modalitate de autoaparare psihica. Omul incearca sa-si explice lui insusi de ce totusi el nu-si permite sa asculte chemarea Evangheliei. Cu o oarecare adancime a inimii sale, simtind adevaratele valori evanghelice, el staruie sa acopere glasul constiintei...
In viata si rugaciunea bisericeasca "totul este neclar" acelora care traiesc departe de Biserica, dar care totusi doresc sa reformeze nu viata lor, ci un mediu social strain".
Sursa: Diac. Andrei Kuraev, Raspunsuri catre tineri, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 172-173
“…Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv…” (Luca 6,31-36)
Răspunzând la ură cu ură, nu faci decât să multiplici ura. Doar iubirea poate să spargă cercul vicios.
Un bărbat a cumpărat odată o fermă şi a ieşit să îşi inspecteze pământul. Deodată în faţă i-a ieşit vecinul. “Să nu te mire, dar când ai cumpărat pământul să ştii că ai cumpărat şi un proces cu mine”, i-a spus ameninţător acesta. “Gardul tău intră cu câţiva metri în pământul meu!” Iată un scenariu de debut pentru un conflict ce se transmite de regulă din generaţie în generaţie. Dar noul stăpân al fermei i-a răspuns zâmbind: “Am crezut că voi găsi vecini prietenoşi… şi aşa va fi. Iar tu mă vei ajuta. Mută te rog gardul unde vrei. Tu vei fi satisfăcut, iar eu fericit.”
Ghiciţi! Gardul nu a mai fost niciodată mutat, iar potenţialul duşman a devenit un bun prieten. Iubirea a stins rapid focul urii. (Pr. A.Coniaris)
Duminica, 3 octombrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
"Daca ne rugam inainte de a ne intalni unul cu altul: un preot cu un preot sau o persoana cu parintele sau duhovnic, un credincios cu preotul sau sau un preot cu episcopul sau - atunci intalnirea poate fi intr-adevar proroceasca, pentru ca Dumnezeu va da cuvant.Daca exista rugaciune de ambele parti, de la cel ce vine si de la cel ce il primeste, cu siguranta atunci Dumnezeu va vorbi.”
"Rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă. Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune.Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi” Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…Spuneam deunăzi cuiva: diferenţa dintre rugăciune şi cârtire este că în cârtire îl lăsăm pe Dumnezeu în afară. Dacă ai cârti spunând “Doamne, de ce aşa şi pe dincolo?“, deja ar deveni rugăciune. Poate Dumnezeu o să-ţi împăciuiască inima îndurerată pentru care cârteşti şi păcătuieşti şi atunci o să poţi să-I spui lui Dumnezeu: “Mulţam, Doamne, acuma iartă-mă că am cârtit, dar mulţumesc că m-ai impaciuit!” Şi continuaţi aşa!"
“…Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie…” Marcu 8,34-38.9,1
Crucea este cea mai mare mângâiere pentru credincioşi, pentru cei care îl acceptă pe Hristos, pe Hristos răstignit. Când evreii au terminat cu răstignirea Domnului, satisfăcuţi de ceea făcuseră şi privindu-l pe Omul-Dumnezeu suferind, i-au spus: “Mântuieşte-te pe Tine Însuţi, coborându-te de pe cruce!” (Marcu 15,30), crezând că jertfa Domnului este o condamnare ordinară.
Când Hristos s-a urcat pe Cruce El a oferit lumii mântuirea, dar fiecare om pentru a-şi “primi” mântuirea trebuie să se urce, în felul lui, lângă Hristos pe Cruce. În limbaj teologic, venirii lui Hristos în această lume i se spune “kenoză” – golire de sine – şi ultimul pas al acestei kenoze este Crucea. Prin golire pe sine, prin răstignire – doar astfel omul pământesc poate să fie glorificat. ( pr. George Dimopoulos)
Duminica, 19 septembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
“Noi, crestinii, ne-am obisnuit sa-L gandim pe Dumnezeu ca pe o abstractie, ca pe un concept, ca pe o oferta negociabila, ca pe o optiune ideatica, sau, in cel mai bun caz, ca pe o solutie a disperarii, o sansa salvatoare.
Psalmistul David ni-l propune pe Dumnezeu ca trebuinta: necesitatea stringenta a omului coplesit de lingoarea insetarii spirituale, o sete nebuna pe care nu o poate potoli decat prezenta efectiva, aproape senzoriala, a lui Dumenzeu Cel sfant, Cel tare, Cel fara de moarte, Cel cene miluieste prin aceea ca, raspunzand rugaciunii noastre, a celor ce tanjim dupa El, ne deschide nesecatele izvoare ale Imparatiei Sale”.
Sursa:
IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului.
Cartea deschisa a Imparatiei- O insotire liturgica pentru preoti si mireni, Editura Institutului Biblic si de Misiune a Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2007, pag. 113.
“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16)
…găsim trei mari adevăruri în Ioan 3,16:
primul este marele FAPT – “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea”;
al doilea este marele ACT – “(încât) pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat”;
al treilea este marea PROMISIUNE – “(ca) oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Avem aici esenţa întregii Evanghelii, a întregului mesaj al creştinismului. Crezând acest verset, ne punem în chiar inima credinţei creştine. Ne punem în prezenţa iubirii lui Dumnezeu. Găsim iertarea, mântuirea, pacea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică. (Pr.A. Coniaris)
Duminica, 12 septembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
"...Pentru că nu aveau copii, Ioachim şi Ana au început să fie ironizaţi şi batjocoriţi de oameni. Lipsa copiilor era considerată un blestem din partea lui Dumnezeu. Şi totuşi, Ioachim şi Ana nu s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, nici nu au renunţat la viaţa lor virtuoasă, rugându-se în continuare cu lacrimi şi nădăjduind în bunătatea lui Dumnezeu. Tradiţia spune că în al cincizecilea an al căsătoriei lor, Marele Preot de la Templu a refuzat în public jertfa lor, numindu-i blestemaţi.
Întristaţi, cei doi părinţi s-au îndreptat spre casa lor din Seforis şi au hotărât să se retragă fiecare pentru post şi rugăciune. Ioachim a zis către soţia sa Ana: "Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea, căci noi suntem urgisiţi de Dumnezeu. Iată, eu ma duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă un copil". Ana a început să se roage lui Dumnezeu cu durere şi cu multe lacrimi, zicând: "Doamne, Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească; Cela ce ai binecuvântat pe Sarra, femeia lui Avraam şi a născut pe Isaac la bătrâneţe şi ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel proorocul, dă-mi şi mie roada pântecelui meu şi nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina Ţie cu toată inima şi-l voi da să slujească în biserica slavei Tale".
Îngerul Gavriil s-a arătat fiecăruia, spunându-le că rugăciunea lor nu a fost trecută cu vederea şi că Dumnezeu le va trimite binecuvântarea Sa. Tot el le-a vestit că acest prunc se va umple de Duh Sfânt din pântecele mamei sale şi că va fi un vas ales lui Dumnezeu".
“…Învăţătorule, care poruncă este mai mare în lege? Iar Iisus i-a răspuns: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii…” ( Matei 22, 35-46)
Prin aceste cuvinte, Hristos a arătat că în vârful tuturor poruncilor este dragostea, îndoita dragoste: dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele. Şi după acestea, a adăugat: “În aceste două porunci sunt cuprinse toată Legea şi proorocii” (Matei 22, 40).
Ce înseamnă aceste cuvinte? Că tot Vechiul Testament şi toată Sfânta Scriptură şi toată Legea şi voinţa lui Dumnezeu sunt rezumate şi cuprinse în aceste două porunci. (Mitropolitul Augustin Kandiotis)
Duminica, 5 septembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
A miracle is something completely different, a miracle is a moment when harmony destroyed by human sin is restored. It may be a moment, it may be the beginning of a whole life: a harmony between God and man, a harmony between the created world and its Creator. It is a restoration of what should always be; not a miracle in the sense of something unheard of, unnatural, perhaps contrary to the nature of things, but rather a moment when God enters into His creation and is received. And because He is received, He can act freely.
Textul intreg la http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_serm.htm
“…Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi…”(Matei 22,1-14)
Un coşmar des întâlnit este acela de a visa că te afli la vreun eveniment important, cum ar fi o nuntă, o recepţie, o conferinţă sau o slujbă la biserică, cu haine neadecvate sau chiar fără haine pe tine! Dacă aţi fost vreodată la vreun eveniment social îmbrăcaţi neadecvat, ştiţi cât de jenant poate să fie.
Goliciunea trupească are o semnificaţie specială în Biblie. Este folosită pentru a-l descrie pe om stând în faţa lui Dumnezeu. Păcătuind împotriva lui Dumnezeu, Adam şi Eva au devenit dintr-odată conştienţi de goliciunea lor. Când au auzit glasul lui Dumnezeu au încercat să se ascundă. Adam s-a ascuns în spatele copacilor. Astăzi avem proprii noştri copaci în spatele cărora încercăm să ascundem de Dumnezeu goliciunea sufletului nostru.
Încercăm să o ascundem în spatele gradelor universitare, a bunurilor, a acţiunilor, a proprietăţilor, a blănurilor, a diamantelor, a bijuteriilor. Încercăm să o ascundem în spatele măştilor pe care le purtăm. Pretindem a fi ceea ce nu suntem, gândindu-ne că în acest fel ne vom ascunde goliciunea. (Pr.A. Coniaris)
Duminica, 29 august, nu este Sf. Liturghie la Mirfield.
Pe 29 August comemoram, cu post, Taierea Capului Sfântului Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului, cel care a primit de la însusi Domnul Hristos marturia ca el era cel mai mare dintre toti oamenii nascuti din femeie si cel dintâi intre Profeti.
Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul: capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: “Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez.“
“…Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe…” ( Matei 21,33-44) Via este Biserica noastră Ortodoxă. Îngrădită din toate părţile cu poruncile Domnului, cu dogmele, cu dumnezeieştile şi sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale. Vie, care are ca teascuri, sfinte jertfelnice, unde se oferă Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge al Domnului. Vie cu turnuri, cu biserici, cu amvoane, cu înalte observatoare, de unde străjerii pot să vadă ce se întâmplă nu doar în vie, ci şi în întreaga lume, şi să ia măsurile potrivite. Vie înzestrată cu toate mijloacele, ca să poată aduce roadă aleasă. Da! Biserica Ortodoxă este via lui Dumnezeu. Dar în tot spaţiul Ortodoxiei, o vie este şi fiecare episcopie cu miile de creştini, care sunt viţele. De aceea, şi când liturghiseşte episcopul, chiar înainte de a citi Evanghelia, iese în afara Uşilor Împărăteşti, ţine dichero-tricherele, îşi înalţă glasul şi zice: „Doamne Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Este o rugăciune. Episcopul Îl roagă pe Domnul să nu lase Biserica, ci să-Şi arunce privirea din cer, să se îndure de noi. Şi dacă creştinii au slăbiciuni şi răutăţi, şi se aseamănă viţelor neroditoare, să nu le dezrădăcineze, ci să le lase şi să le mai îngrijească, cu nădejdea că vor deveni şi acestea într-o zi viţe aducătoare de roadă. ( Mitropolitul Augustin de Florina )
Duminica, 22 August , Nu este Sfinta Liturghie la Mirfield.
La 16 August sunt praznuiti Sf Martiri Brancoveni: Voievodul Constantin, fii sai Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache Vacarescu
Del Chiaro notează răspunsul demn al Voievodului la oferta sultanului de a trece la islam
„Împărate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau sa mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, sa mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am aparat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau sa închid ochii, eu şi feciorii mei”. Apoi si-a încurajat fiii astfel:„Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”
"...Cumpănind, Adormirea Maicii Domnului arată Biserica Ortodoxă ca pe o Biserică a echilibrului. Nu o Maică a Domnului egală lui Dumnezeu, dar nici o femeie ca toate celelalte. Şi aceasta a ferit Biserica de tot felul de excese practice şi teoretice. La vremea aceasta, a carierismului generalizat, când femeia este mai mult încurcată de matrimoniu şi de copiii săi, când vedem în ce hal de dezbrăcare de toată slava Învierii ni se arată codoaşele culturale ale unei televiziuni sau media înrobită în permanenţă pornografiei şi prostului gust, praznice ca acestea, legate de Maica Domnului, trebuie să ne pună nu doar pe gânduri, ci şi pe faptă.
Să ne oblige, ca Biserică, să regândim, să reanalizăm tezaurul de spiritualitate pe care Maica Domnului l-a radiat către femeia creştină şi, prin aceasta, către familie. Şi de acolo, înapoi, în Biserică. Fără o reevaluare, de pe poziţii ortodoxe, inclusiv femeia româncă va gusta din momeala falsei feminizări prin masculinizare, a falsei împliniri prin capital şi plus de capital, iar viitorul va fi profund afectat. Ce diferenţă între maica româncă ce îşi creşte feciorul sau omul ce se-ntoarce din drumurile lui de pace sau, vai, de război, şi tânăra tâmpă de atâtea aere, răstignită între plăceri, anulată ca persoană de spoiala cosmetică ce-i distruge icoana devenirii sale întru fiinţă!".
Sf. Ioan Gura de Aur comentand Praznicul Schimbarii la Fata (6 August)
„ Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor… Si iata Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El... ”
(Matei 17, 1-2)
Atunci, fiind cu ucenicii Săi, S-a arătat numai într-o astfel de strălucire pe cât ei suportau, dar la sfârşitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui, şi înconjurat nu numai de Moisi şi Ilie, ci şi de nenumărata oştire a îngerilor, a arhanghelilor şi a heruvimilor.
"...Sfintii Parinti spun: cu ce pacatuieste omul, de aceea si patimeste. Se stie cum <platesc> pentru pacatele lor curvarii: boli venerice, SIDA, sterilitate, boli ginecologice, prostatita, impotenta. Observatiile arata ca la iubitorii de arginti si zavistnici se dezvolta adeseori boli neuropsihice. Patima dulcetii ne face sa suferim de colon, de dinti, de diferite alergii. La cei lacomi cu pantecele se dezvolta obezitatea, bolile de stomac si de pancreas. Acediei ii urmeaza depresia. Trufia poate deveni esenta duhovniceasca a schizofreniei. Mania grabeste aparitia bolilor sistemului cardio-vascular. Lista poate continua. Se intelege, aceste scheme trebuie luate cu prudenta si aplicate doar intr-o parte din cazuri.
Din voia Domnului, bolile pot sa ii fie trimise omului spre punerea la incercare a credintei si chiar spre rasplatirea celor care se bucura de greutatile bolii, indurandu-le pentru Dumnezeu si viata vesnica".
Sursa:
Dr. Dmitri Avdeev, Nervozitatea la copii si adolescenti, Ed. Sophia, Bucuresti, Colectia Psihoterapia Ortodoxa, pp. 93-94
Lucrul care ne arde pe toţi este pocăinţa - cea pe care-o trimite Dumnezeu ori vrem, ori nu vrem. De aceea mai bine să ne pocăim de bună voie, să nu aşteptăm să ne trimită Dumnezeu pocăinţa prin necazuri de tot felul. Căci pricinile pentru care Dumnezeu ne trimite necazurile sunt păcatele noastre. Necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi.
"Viaţa Sfântului Ilie a devenit un exemplu de efort permanent, de râvnă înflăcărată, pentru a actualiza şi a desăvârşi posibilităţile conţinute în ceea ce Însuşi Dumnezeu a sădit în om. Sfântul Ilie pe tot parcursul vieţii nu iese niciodată din graniţele pe care încă de la naştere Dumnezeu i le stabileşte. Când Dumnezeu îi spune 'pleacă', el pleacă. Când îi spune 'vino', el vine. Când Dumnezeu îi spune 'ascunde-te', el se ascunde. Când îi spune 'bea', el bea. Când Dumnezeu îi spune 'mănâncă pâinea şi carnea pe care ţi-o vor aduce corbii', Sfântul Ilie îşi învinge firea postitoare şi mănâncă ce-i aduc corbii".
“…Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii…”
Matei 14,14-22
Iată cum grăieşte şi cum făptuieşte autenticul Iisus:
nu certându-i pe oameni că sunt robi pântecelui şi se gândesc numai la mâncare,
nu dându-le poveţe idealiste şi îndemnându-i să se mulţumească cu hrana spirituală (şi uşor I-ar fi venit să le ceară să nu uite că au ascultat cuvinte dumnezeieşti),
nu lăsându-i să se descurce cum vor putea,
ci săturându-i din belşug (de au rămas o dată şapte şi altă dată dousprezece coşuri cu fărâmituri)
şi îngrijindu-se ca nu care cumva să leşine de foame pe drum. (Parintele Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi)
Duminica, 18 iulie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
Conditiile mantuirii sunt: harul dumnezeiesc, credinta si faptele bune. Adica acela se mantuieste care face parte din adevarata Biserica, unde se poate impartasi de dumnezeiescul har, prin Sfintele Taine, unde dobandeste dreapta credinta in adevarul mantuitor si unde este indrumat sa savarseasca fapte bune.
La 5 iulie este praznuit Sf Cuv Atanasie Atonitul (sau Atanasie de la Aton), nascut prin 930 in Trapezunt - provincie in nord-estul actualei Turcii - si a trecut la Domnul pe 5 iulie 1001. Sf Cuv Atanasie, intre altele, a ridicat cea mai mare manastire de la Sf Munte Atos, Marea Lavra si comunitatea monahala de acolo (detalii in Sinaxarul zilei de 5 iulie, http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie05.htm).
Despre viata Sf Atanasie ca si despre minunile savarsite dupa trecerea sa la Domnul s-au scris multe povestiri; una dintre acestea este marturista de Pr Arsenie Boca, pe atunci tanarul diacon Boca Zian, pelerin la Sfantul Munte. Pr deacon lucre la treptele care coboara de la Schitul romanesc Prodromu, din apropierea Lavrei, catre pestera Sf Atanasie impreuna cu alti doi calugari, Dometie si Porfirie.
“Noi tocmai ne opinteam toti trei să impingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role. Dar să impingi la deal este neasemanat de greu. Am simtit deodata ca se usureaza povara si bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească. Dometie sesiza si el ce se intampla si exclama: Nascatoare de Dumnezeu! A venit Sfantul. Intr-adevar langa noi era o faptura parca om, para ca fiara, cu barba pana la pamant si un par ca o coama de leu. Impingea cu noi la bolovan. El era cel care facea ca bolovanul sa mearga parca tras de cineva de sus. Rosti:
- Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu…
Avea o voce ingereasca, nici tipatoare, nici ragusita dar placuta. Toti cantam “Cuvine-se cu Adevarat”. Vocea mea care nu era exersata la cantat a capatat inflexiuni melodice si scotea sunete placute pe care nici eu nu le cunoasteam pana atunci. Canta si Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne intrecea pe toti. Eram ca in rai.”
(textul complet al povestirii la http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/index.php/documente/240-treptele-sfantului-athanasie-athonitul.html)
Sfanta Mucenita Chiriachi, sarbatorita la Catedrala episcopala din Husi
In calendarul Bisericii Ortodoxe este pomenita astazi Sf. Mc. Chiriachi. Aceasta sfanta a trait in secolul al III-lea, in timpul imparatului Diocletian. Pentru faptul ca nu a dorit sa renunte la credinta in Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Sf. Mc. Chiriachi a fost omorata prin decapitare. „Sfanta Mucenita Chiriachi este un exemplu de credinta autentica pe care a pecetluit-o cu pretul vietii. Ea a suferit martiriu si a dovedit curajul credintei in timpul uneia dintre cele mai grele persecutii pe care le-a infruntat Biserica in secolul al patrulea, in timpul domniei imparatului Diocletian. De ce se numeste Chiriachi? Pentru ca a fost nascuta intr-o zi de duminica si, ca un dar pe care parintii l-au primit de la Dumnezeu, fiindca nu aveau copii, au numit-o Chiriachi, nume care, in limba greaca, inseamna duminica - ziua Domnului. Aceasta sfanta, in anul 303, impreuna cu parintii ei, in Asia Mica a fost arestata, iar apoi maltratata, ca in final sa fie omorata prin decapitare“, a spus PS Corneliu, Episcopul Husilor.
Mana Sf. Mc. Chiriachi se afla, incepand din secolul al XVIII-lea, la Catedrala episcopala din Husi, motiv pentru care Sfanta este cinstita in mod deosebit de credinciosii din aceasta eparhie. „Mana dreapta a Sfintei se afla in Catedrala episcopala incepand din anul 1763, de cand episcop al Husilor era Iacob Stamate, viitorul Mitropolit al Moldovei. In timpul pastoririi sale, mana dreapta a Sfintei Chiriachi a fost primita in dar de la Marea Lavra din Muntele Athos, pentru ca acest vrednic ierarh a platit datoriile pe care Marea Lavra le avea catre Poarta Otomana. Si aici, la Husi, in mod special, inainte de desfiintarea episcopiei, in anul 1948, era o sarbatoare foarte mare. Veneau crestini si de dincolo de Prut. Dupa desfiintarea episcopiei, sarbatoarea a fost marcata intr-un chip mai tainic“, a mai adaugat PS Corneliu.
2 Iulie - Pomenirea Sfantului Voievod Stefan Cel Mare si Sfant:
"...Traditia spune ca viitorul voievod al Moldovei mergea inca de tanar la cuviosul David Daniil Sihastru. Unele izvoare spun ca erau rude mai indepartate, fapt ce ar explica si increderea pe care o avea Stefan in Sfantul Cuvios Daniil, de la care primise deopotriva invatatura aleasa si cea mai inteleapta sfatuire duhovniceasca. Mai presus de toate, insa, i-a fost aratata drept pilda virtutea virtutilor, frica de Dumnezeu, cea care l-a calauzit de-a lungul intregii vieti, pana in cea din urma clipa. Dupa noaptea de groaza de la Reuseni, ramas orfan de domnescul sau parinte, inspaimantat si neajutorat a mers la pustnicul Daniil, singurul in stare sa-i dea imbarbatare si povata inteleapta 9, credinta tare in Dumnezeu si nadejde in zile mai bune. Dupa un rastimp de pribegie peste hotarele Moldovei, la timpul cuvenit, cu ajutorul lui Dumnezeu a revenit in mosia stramoseasca, iar dupa doua confruntari de arme ocupa tronul domnesc de la Suceava in anul 1457. In drum spre cetatea de scaun, trecerea pe la Borzestii copilariei sale i-a putut insufla puteri sufletesti, nadejdi noi si hotarare nestramutata in slujirea tarii si a credintei strabune. Inteleptul mitropolit de atunci al Moldovei, Teoctist, l-a miruit in numele Celui Atotputernic, in fata norodului, "la Direptate, pe Siret". Toti cei ce se aflau de fata, inalti sfetnici, clerici, targoveti si oameni de rand, au strigat intr-un glas: "Intru multi ani de la Dumnezeu sa domnesti, Maria Ta!". Cu adevarat, indelungati si binecuvantati ani, aproape jumatate de veac a carmuit cu intelepciune, dar si cu jertfe".
