Cuvantul Saptamanii

 

Ultimul prooroc care L-a vestit pe Hristos

 

În ziua următoare Botezului Domnului, Biserica Ortodoxă a pomenit Soborul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului.

 

Sfântul Ioan Botezătorul a lucrat în sânul poporului evreu, pregătind calea venirii Domnului Hristos prin întoarcerea inimii semenilor săi la poruncile iubirii şi la faptele milosteniei şi prin împrospătarea înţelesurilor duhovniceşti ale profeţiilor vechi-testamentare, spuse de proorocii inspiraţi de Dumnezeu.

 

Sfântul Ioan predica botezul spre pocăinţă, pentru iertarea păcatelor, chemând oamenii să-şi schimbe viaţa, şi motivaţia principală era aceasta: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor". Predica sa începe ca şi predica Mântuitorului, iar cu aceste cuvinte Ioan boteza mulţimile care veneau la el. Botezătorul trezise în inima semenilor săi conştiinţa că lumea are nevoie de pocăinţă, de schimbarea felului de a gândi, de a făptui şi de a fi, şi că această pocăinţă este etapă pregătitoare pentru Botez. Botezul lui Ioan era cu apă spre iertarea păcatelor, nu era botezul deplin pentru că aşa mărturiseşte el: "Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel care vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc".

 

Cea mai importantă lucrare a Sfântului Ioan Botezătorul a fost mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos şi faptul că El este Mesia, profeţit, vestit şi prevăzut de prooroci. Sfântul Ioan Botezătorul confirmă că Mesia este Iisus din Nazaret. El este "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii". Prin acesta a proorocit jertfa Mântuitorului la sărbătoarea Sfintelor Paşti. Atunci evreii serbau Paştele iudaic, consumând un miel pascal, special pregătit, ca o comemorare a eliberării lor din robia Egiptului. Aici însă Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Se sacrifică la sărbătoarea Paştelui iudaic şi îi eliberează pe oameni din robia păcatului şi a morţii.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/ultimul-prooroc-care-l-a-vestit-pe-hristos_2751.html


Cuvantul Saptamanii

 

 

Sărbătoarea Botezului Domnului

 

 

 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Duminica, 6 ianuarie, Botezul Domnului sau Boboteaza.

 

Praznicul Împărătesc al Botezului Domnului se mai numeşte şi 'Arătarea Domnului', 'Descoperirea Cuvântului Întrupat', 'Epifania' sau 'Teofania', deoarece rememorează momentul când Mântuitorul Iisus Hristos a fost botezat de Sfântul Ioan Botezătorul în apele Iordanului, ocazie cu care s-a arătat lumii Sfânta Treime; glasul Tatălui se face auzit din ceruri, Fiul este întrupat şi stă în râul Iordan, iar Sfântul Duh Se coboară în chip de porumbel. 'Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El' (Mt. 3, 16). Tot atunci, Hristos Domnul s-a descoperit tuturor ca Mesia cel mult aşteptat.

 

Mântuitorul a primit botezul la 30 de ani. La evrei, această vârstă era cea a maturităţii.

Cele mai vechi mărturii despre existenţa acestei sărbători le avem din secolul al III-lea. Referiri găsim la Clement Alexandrinul, Sfântului Grigorie Taumaturgul i se atribuie o predică la această sărbătoare, iar în cartea 'Constituţiile Apostolice' o găsim trecută printre primele sărbători creştine, alături de Naşterea şi de Învierea Domnului. Începând cu secolul al IV-lea, cuvântări dedicate acestei sărbători găsim atât la părinţii răsăriteni, cât şi la cei din Apus.

 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că de marea sărbătoare a Botezului Domnului 'lumea se luminează din toate părţile. Se bucură mai întâi cerul, spunând oamenilor din înălţimea cerurilor glasul lui Dumnezeu; se sfinţeşte văzduhul cu pogorârea Duhului Sfânt; se sfinţeşte firea apelor… numai diavolul singur plânge, văzând sfânta scăldătoare gătindu-se spre încercarea puterii lui…

 

Sărbătoarea Botezului Domnului ne aduce mereu aminte de marea smerenie a Domnului, venit în repejunile Iordanului, plecându-şi capul sub mâna slugii pentru a primi botezul. Arătarea Preasfintei Treimi şi numirea Celui care se afla în apele Iordanului ca 'fiu iubit întru care bine am voit', adevereşte pe Iisus ca fiu al Celui Preaînalt (Luca 1, 32 şi 1, 35), Fiul Celui Preaiubit, născut din veci, născut sub vreme. Doar Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, ceilalţi oameni sunt fii prin înfiere, prin Hristos, cu 'mandat special' de la El şi numai prin El.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/sarbatoarea_botezului_domnului_5488.html

Cuvantul Saptamanii

 

 

Sfântul Arhidiacon Ştefan

 

 

 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfântul Arhidiacon Ştefan

În a treia zi de Crăciun, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Cel dintâi martir al Bisericii lui Hristos este un model de jertfă creştină pentru toţi creştinii. Cu ocazia sărbătorii Sfântului Arhidiacon Ştefan, peste 400.000 de români îşi serbează ocrotitorul.

 

Bărbat ales, cu nume bun, plin de Duh Sfânt şi de înţelepciune, aşa cum este numit în capitolul al şaselea din Faptele Sfinţilor Apostoli, Ştefan este primul dintre cei şapte diaconi ai Bisericii creştine, ales de sfatul celor doisprezece. Foarte scurtă vreme de la hirotonirea sa întru diacon, roadele slujirii lui erau adăpate de puterea deosebită a lui Dumnezeu prin care săvârşea nenumărate minuni pentru sporirea numărului celor care vor veni la dreapta credinţă. Întreaga misiune a Sfântului Ştefan a fost caracterizată de o coordonată principală: demonstrarea faptului că Mântuitorul Iisus Hristos este Mesia Cel prezis de prooroci, adică împlinirea promisiunilor divine vechi-testamentare.

 

Având posibilitatea de a-şi apăra dreapta credinţă, Sfântul Ştefan îşi începe cuvântarea printr-un aspru rechizitoriu asupra celor de faţă, străbătut de firul roşu al Întrupării Domnului, făgăduită încă de la greşeala primilor oameni şi amintită sistematic în istoria poporului evreiesc prin patriarhii Vechiului Testament, Avraam, Isaac, Iacov şi ceilalţi. Această cuvântare consistentă redată în Fapte, capitolul al şaptelea, versetele 2-53, reprezintă sinteza mesianică a Vechiului Testament, deoarece corelează principalele făgăduinţe ale venirii Mântuitorului pe pământ: credinţa lui Avraam în formarea unui popor ales, ascultarea exemplară demonstrată de Isaac, binecuvântarea primită de Iacov, precum şi proorocia lui Moise despre proorocul asemenea lui ce va fi ridicat de Dumnezeu din mijlocul lui.

 

Ajungând la Moise, şi nu întâmplător, deoarece era acuzat că ar fi încălcat legea acestuia, arhidiaconul Ştefan, ca oarecând marele profet Ilie Tesviteanul, aprins de râvnă dumnezeiască şi înflăcărat de căldura Duhului Sfânt, demaschează ipocrizia şi răutatea celor de faţă cât şi a înaintaşilor lor, prin aceea că nu au fost în stare să recunoască indiciile oferite de profeţii ce pregăteau calea venirii Domnului: „Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururi vă împotriviţi Duhului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia Cel aşteptat“.

 

Fierbând de mânie, cei din Sinedriu erau jigniţi profund în orgoliul şi practicile strict formale practicate, caracteristice. Nefiind parcă de ajuns cuvintele ce le-au răscolit sufletele, Ştefan cuprins de puterea Duhului Sfânt, prin curajul mărturisirii sale, are parte de o teofanie, drept care, proclamă solemn vederea slavei lui Dumnezeu: „Iată văd cerurile deschise şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu“.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/isfantul-arhidiacon-tefani-_2422.html



Cuvantul Saptamanii

 

    

 

Naşterea Domnului oferă un sens nou existenţei umane

 

 

 

 

Crăciunul, departe de a fi doar o simplă comemorare a evenimentului petrecut cu 2.000 de ani şi mai bine în urmă, este praznicul bucuriei sălăşluirii lui Hristos în sufletul, în inima fiecăruia dintre noi. Naşterea Domnului, ca de altfel toate celelalte praznice, este sărbătoarea care an de an se întâmplă la timpul prezent. Imnele sfinte pe care le cântăm în bisericile noastre subliniază apăsat acest aspect. Cântăm în acest sens: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce…“.

 

Naşterea Domnului este în primul rând bucurie a sufletului. Bucuria că ni s-a născut un Mântuitor, dând un sens nou existenţei noastre. Din păcate, lumea de azi nu mai sesizează valorile profund dumnezeieşti pe care ni le îmbie praznicul acesta minunat. Asistăm astfel din ce în ce mai mult la încercări de a transfera bucuriile sufleteşti prilejuite de Naşterea lui Hristos la bucurii pur materiale, lumeşti, ce n-au nici o finalitate pentru viaţa de dincolo, pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Crăciunul devine astfel o sărbătoare comercializată, mai mult un pretext pentru o serie de manifestări ce n-au nimic în comun cu valorile vieţii creştine. Toate ofertele speciale de sărbători, care abundă în această perioadă, vin parcă să ne distragă atenţia dinspre marele dar pe care ni-l aduce praznicul acesta slăvit, coborârea Fiului lui Dumnezeu, înomenirea Sa pentru înnoirea omului şi a lumii.

 

Oricât de mari ar părea bucuriile materiale, darurile ce ni le fac cei dragi sau ni le facem noi înşine de sfintele sărbători, ele nu vor putea nicicând să se compare cu bucuria cea autentică, care este bucuria inimii. Iar bucuria inimii o aflăm din gustarea Sfintei Împărtăşanii. Naşterea Domnului devine sălăşluire a lui Hristos în sufletul fiecăruia dintre noi, numai în măsura în care Îl primim în chip real, Trup şi Sânge, în Sfânta Împărtăşanie. Crăciunul pierde din profunzimea mesajului său, în măsura în care cel mai adesea trecem indiferenţi pe lângă potirul euharistic.

 

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/nasterea_domnului_ofera_un_sens_nou_existentei_umane_1949.html

Cuvantul Saptamanii!

 

  

 

 Colindele Îl aduc pe Hristos în casele şi sufletele noastre

 

 

S-a spus despre colinde că sunt vechi precum sufletul şi graiul românesc, fiind tot atât de preţioase ca şi celelalte mărturii spirituale ale poporului, ca şi primele scrieri patristice de pe pământul nostru strămoşesc, ca şi primele biserici şi mănăstiri descoperite în multe ţinuturi de la noi, ca şi primele cruci aşezate la paraclisele închinate martirilor.

 

Tradiţiile colindelor s-au păstrat de pe vremea romanilor. Vechile petreceri păgâne de la începutul lui ianuarie, aşa-numitele calendae s-au preschimbat cu timpul în sărbători creştine. Filologii sunt cu toţii de acord în privinţa etimologiei cuvântului: latinescul calendae, nume dat sărbătorilor păgâne de Anul Nou, când romanii, strămoşii noştri, urau noroc şi fericire prietenilor lor, cu ocazia anului care începea. În timpul Calendelor lui Januarie, copiii romanilor umblau din casă în casă şi cântau imnuri. Datina latină a trecut mai apoi nu numai la români, ci şi la celelalte naţii romanice, precum şi la slavi. Referitor la aceasta, Mircea Eliade afirma că un număr de colinde au fost încreştinate, în sensul că au împrumutat personaje şi teme din creştinismul popular.

 

În primele secole creştine, Crăciunul se sărbătorea nu la 25 decembrie, ci odată cu Boboteaza, în perioada Calendelor lui Januarie, când în toată lumea traco-romană aveau loc obiceiuri păgâne, alaiuri cu măşti şi spectacole augurale, la care poporul participa. Profitând de faptul că poporul îşi sărbătorea zeii, creştinii şi-au făcut şi ei un mod de sărbătoare - a Naşterii Mântuitorului, cu caracter creştin. Colindele nu s-au amestecat niciodată cu aceste sărbători păgâne, creştinii ţinând cu sfinţenie dintotdeauna la cântecele lor rituale şi la rugăciuni. Deci este exclusă o origine a colindelor în Calendele lui Januarie. Ceea ce poate fi presupus că au luat creştinii de la obiceiul calendelor ar fi doar umblatul în ceată de la o casă la alta, deşi şi aici avem ca model venirea magilor ghidaţi de steaua luminoasă, apoi a face cu această ocazie urări de sănătate gazdelor şi a se da daruri colindătorilor. Chiar şi Mircea Eliade admite: Urările (oratio) şi ospăţul ceremonial constituie elementele cele mai arhaice (ale colindelor); ele sunt solidare cu vechile festivităţi legate de Anul Nou. Dar acestea sunt totuşi aspecte de datină auxiliară co-lindatului. Motivaţia principală rămâne Naşterea Domnului, pe care o cântă textele de colindă, fiindcă nu găsim nicăieri în colindele noastre religioase pomenit vreun zeu păgân sau vreun personaj mitologic dintre cei sărbătoriţi în ianuarie, ca să putem crede că la origine co-lindele au fost cântece păgâne.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/icolindele_il_aduc_pe_hristos_in_casele_si_sufletele_noastrei_5615.html





Cuvantul Saptamanii

    

 

 

Sărbătoarea Sfântului Nicolae

 

 

 

Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte Joi, 6 decembrie, pe Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. Originar din Orientul Mijlociu, Sfântul Ierarh Nicolae a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. Sfintele sale moaşte se află încă din anul 1087 la Biserica „Sfântul Nicolae” din Bari, Italia. Sfântul Mare Ierarh Nicolae este pentru noi un model de credinţă.

 

Sfântul Ierarh Nicolae este ocrotitorul copiilor şi al familiei. În amintirea dărniciei sale, în această seară, copii care au fost cuminţi primesc cadouri. În fiecare casă de creştin, nu numai la noi în România, ci pretutindeni în lume, seara de Sfântul Nicolae vine ca o bună vestire a Crăciunului, a Sărbătorii Naşterii Domnului. Este de fapt o prevestire a luminii lui Dumnezeu Cel Care Se face om pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Sărbătoarea Sfântului Nicolae este o sărbătoare a bunătăţii, a generozităţii, a iubirii de Dumnezeu şi de semeni şi totodată lumina aceasta a Sfântului Nicolae ne arată şi pe noi aşa cum suntem.

Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei – S-a născut la sfârşitul secolului al III-lea, în localitatea Patara (Asia Mică), din părinţii Teofan şi Nona. Pe lângă părinţi, unchiul său, Episcopul Nicolae al Patarei, a avut un rol important în biografia sfântului, fiindu-i luminător în drumul slujirii lui Dumnezeu. A studiat la cele mai bune şcoli, unde s-a remarcat prin inteligenţă, iar în bisericile în care intra uimea pe toţi prin blândeţe şi nobleţe sufletească.

Episcopul Nicolae, plecând la Ierusalim să se închine la Sfântul Mormânt, a lăsat toată grija eparhiei în seama nepotului său. În acest timp părinţii Sfântului Nicolae au murit. El i-a îngropat în Patara, iar averea moştenită a împărţit-o săracilor. La întoarcerea unchiului său, Nicolae pleacă în pelerinaj în Ţara Sfântă. Când s-a întors de la Locurile Sfinte, a mers la Mănăstirea Sionului, întemeiată de unchiul său. Îndemnat de Dumnezeu, s-a reîntors apoi în cetatea Mira, pentru a trăi între oameni. După moartea arhiepiscopului Mirei Lichiei (eparhie din Asia Mică) Sfântul Nicolae a fost ales în fruntea acestei eparhii, în urma unei minuni.

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/sarbatoarea_sfantului_nicolae_4383.html




Cuvantul Saptamanii

 

    

 

Sfântul Apostol Andrei

 

Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte vineri, 30 noiembrie 2012, pe Sfântul Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României. Cinstirea de care s-a bucurat Sfântul Apostol Andrei, încă de la primele zile ale propovăduirii Evangheliei în lume, s-a bazat pe mai multe temeiuri. În primul rând, el a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Era frate cu Apostolul Petru, pe care el l-a adus la Mântuitorul Hristos. În sfârşit, titlul de 'protoclet' desemnează pe acela dintre Apostoli care a urmat fără şovăire pe Cel despre care marele prooroc spusese aceste cuvinte.

 

Sfântul Apostol Andrei, născut în Betsaida, în partea de nord a Țării Sfinte, a fost luat ca ocrotitor și în partea de nord a Europei. Din nordul ţării sale vine în nordul Europei, pentru ca pe fiii acestei eparhii să-i îndemne la o vieţuire sfântă şi misionară, la o trăire mărturisitoare a credinţei lor, învăţându-ne pe toţi să-L mărturisim pe Hristos şi să dobândim viaţa veşnică.

 

Prăznuirea Sfântului Apostol Andrei se face în perioada Postului Naşterii Domnului Iisus Hristos, în ziua de 30 noiembrie, perioadă în care întreaga suflare creştinească se pregăteşte pentru venirea Mântuitorului. Colindele noastre străvechi îl evocă și pe Sfântul Andrei, Apostolul nostru al românilor, care ne vesteşte pe Cel Vechi de zile, dar care se va naşte Prunc tânăr. În aceste colinde îl întâlnim şi pe Moş Crăciun, care vine de obicei dintr-o ţară îndepărtată, din nord, unde este frig şi întuneric, adică în mod simbolic, el vine de acolo de unde este transcendenţă şi mister. Cu toate acestea Moş Crăciun contrastează cu întunericul şi cu frigul, pentru că aduce lumina feţei sale şi căldura interioară a inimii sale, el aduce atât de multă iubire milostivă şi dărnicie, încât întunericul, îndepărtarea şi frigul sunt biruite de bunătatea şi căldura sa sufletească.

 

Moş Crăciun din colindele noastre româneşti este Tatăl ceresc și Dumnezeul nostru. Într-o colindă, Bătrânul Apostol Andrei se află într-un dialog cu colindătorii. La întrebarea: „Spune, spune Moș Andrei, cel cu crucea cea de tei,/Cine, cine-i Moș Crăciun, Moș Crăciun, cel mai bătrân?”, Sfântul Andrei răspunde: „Moș Crăciun e Tatăl vostru, e și Dumnezeul nostru!”. Deci Moş Crăciun reprezintă iubirea milostivă a lui Dumnezeu şi ne îndeamnă să fim buni, să răspundem la bunătatea Lui cu bunătatea noastră faţă de El şi faţă de semeni, să răspundem prin rugăciune şi prin fapte bune.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/bsfantul_apostol_andrei_ocrotitorul_romanilor_b_1842.html

Cuvantul Saptamanii.

 

    

 

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

 

 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 21 noiembrie Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Sărbătoarea, numită şi Aducerea Maicii Domnului la Templu, este unul din Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe.

În conformitate cu tradiţia, Fecioara Maria a fost dusă de părinţii săi, Ioachim şi Ana, la Templul Evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, la vârsta de 3 ani, unde a trăit şi slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif. Maria a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăşi „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie şi templu al pruncului dumnezeiesc care se va naşte din ea. Această sărbătoare a luat naştere în secolul VI. Astfel, la 20 noiembrie 543, împăratul Iustinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică închinată Sfintei Fecioare Maria, care, spre deosebire de una mai veche, a fost numită Biserica „Sfânta Maria cea Nouă”. Conform obiceiului, a doua zi după sfinţire, adică la 21 noiembrie, a început sa fie serbat hramul (patronul) bisericii, adică însăşi Sfânta Fecioară Maria, serbarea fiind consacrată aducerii ei la templu.

Sărbătoarea s-a extins apoi în tot Orientul creştin şi în Occident fiind marcată cu cruce roşie în calendar.

Pentru ca bucuria sărbătorii sa nu fie umbrită de post, Biserica a rânduit ca pe 21 noiembrie să fie dezlegare la peşte. Tot de pe 21 noiembrie sunt introduse în slujba Utreniei Catavasiile Naşterii Domnului care se cântă până în data de 30 decembrie inclusiv.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/intrarea-in-biserica-a-maicii-domnului_1119.html




Cuvantul Saptamanii!

 

 

Postul Crăciunului

 

 

 

În Biserica Ortodoxă începe astăzi, 14 noiembrie 2012, Postul Crăciunului, care ţine până în ziua de Ajun a Crăciunului, 24 decembrie inclusiv (zi de post aspru).

 

Postul Crăciunului aminteşte de postul îndelungat al patriarhilor şi drepţilor din Vechiul Testament, în aşteptarea venirii lui Mesia - Izbăvitorul. După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte şi de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul (cele 10 porunci), scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii.

Primele menţiuni despre respectarea acestei perioade de înfrânare alimentară şi trupească provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin şi de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit „postul din luna a zecea“. Postul Crăciunului este închinat în primul rând sărbătorii Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

La început, nu toţi creştinii posteau în acelaşi mod şi acelaşi număr de zile. De exemplu, unii posteau numai şapte zile, alţii şase săptămâni; unii ţineau un post mai aspru, alţii unul mai uşor. Însă, Sinodul local din Constantinopol, ţinut la anul 1166 (sub patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Naşterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.

Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abţinere de la lucrurile rele care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de oameni. Din punctul de vedere al alimentaţiei, Postul Crăciunului este mai uşor faţă de cel al Paştelui, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin. Este dezlegare la peşte şi preparate din peşte, precum şi la vin, untdelemn în toate zilele de sâmbătă şi duminică, cuprinse în perioada 21 noiembrie-16 decembrie, inclusiv. Zilele cu dezlegare sunt marcate, de regulă, în Calendarul creştin ortodox fie prin menţiunea dezlegare la peşte, fie prin simbolul unui peşte.

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/postul-craciunului_914.html



Cuvantul Saptamanii

 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte mâine pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

 

 

Ca praznic al tuturor cetelor îngereşti, ziua de 8 noiembrie este cinstită încă din secolul al V-lea, răspândindu-se foarte repede în tot Răsăritul creştin. Sfinţii Arhangheli sau „Sfinţii Voievozi” sunt reprezentaţi de către iconografia bizantină, de cele mai multe ori, împreună.

 

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt cunoscuţi, mai ales, după icoanele lor. În general, sunt reprezentaţi la uşile împărăteşti ale fiecărei biserici. Unul este cu sabia în mână, celălalt este cu un glob în mână. Sfântul Arhanghel Mihail are sabia, fiind reprezentativ pentru perioada Vechiului Testament, cel care a făcut mijlocirea între Dumnezeul Vechiului Testament şi poporul ales al lui Dumnezeu. Sfântul Arhanghel Gavriil este reprezentativ pentru Noul Testament, cu numele lui fiind corelată prima dintre acţiunile importante pe care le-a săvârşit Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi anume Buna Vestire.

 

Arhanghelul Gavriil, al cărui nume înseamnă în limba ebraică „apărătorul meu este Domnul”, este cinstit în tradiţia creştină ca mesager al lui Dumnezeu. El este cel care a adus Fecioarei Maria vestea cea bună a Naşterii Mântuitorului.

 

Prin această vestire, pe care Arhanghelul Gavriil i-a adus-o Maicii Domnului şi mai ales prin dispoziţia Maicii Domnului de a răspunde chemării lui Dumnezeu şi de a conlucra împreună cu Dumnezeu pentru împlinirea planului de mântuire a omenirii întregi, s-a realizat, practic, mântuirea noastră, pentru că, astfel, Fiul lui Dumnezeu a putut să se Întrupeze.

 

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/biserica_ortodoxa_sarbatoreste_maine_pe_sfintii_arhangheli_mihail_si_gavriil_8400.html

 

 

 

 

 

 

 

 



Cuvantul Saptamanii!

 

 

 

1.700 de ani de la Bătălia de la Podul Vulturului

 

 

Evenimentul petrecut înaintea acestei bătălii istorice, anume arătarea unui semn pe cer, este unul dintre cele mai importante din istoria Bisericii, dacă avem în vedere urmările pe care le-a avut pentru viaţa împăratului Constantin, dar mai ales pentru creştinism. Faptul că politica religioasă constantiniană a avut o importanţă capitală pentru istoria ulterioară a creştinismului este de netăgăduit.

 

Arătarea semnului Sfintei Cruci împăratului Constantin este descrisă diferit de cele două izvoare istorice ale vremii, relatările lui Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu. În ce măsură putem vorbi de o convertire a împăratului după evenimentul din 28 octombrie 312?

Marşul împotriva uzurpatorului Maxenţiu din toamna anului 312 este primul pas al lui Constantin în realizarea dorinţei sale de stăpânire universală. În preajma acestei bătălii a avut loc descoperirea Dumnezeului creştinilor Care l-a ajutat să câştige lupta şi pe Care Constantin va începe să Îl venereze, deşi într-o manieră foarte personală.

 

Eusebiu a redat pe larg acest eveniment în "Vita Constantini", sursă fiind împăratul însuşi, care îi povestise înainte de moarte ce s-a întâmplat. Şi anume că, în ajunul luptei, în urma unei rugăciuni adresate Dumnezeului-tatălui său, i s-a arătat pe cer, "pe la ceasurile amiezii", semnul biruitor al crucii, alături de cuvintele: "Întru aceasta vei birui!". După ce a reflectat îndelung asupra acestei apariţii miraculoase, fără să-i găsească sensul, împăratului i S-a arătat Hristos la ceas de noapte, poruncindu-i să folosească imaginea apărută pe cer ca semn de ocrotire împotriva duşmanului. După aceasta, Constantin a poruncit să se înscrie acel semn pe steagurile de luptă.

Constantin fusese un protector al creştinilor din provinciile lui, mulţi preoţi frecventând anturajul acestuia. Cu siguranţă aceştia l-au informat despre semnul crucii, ca simbol al victoriei asupra morţii, ca semn apotropaic şi protector împotriva forţelor răului. Victoria purtată cu ajutorul acestui semn a fost decisivă pentru convertirea lui Constantin la creştinism. Revelaţia de dinaintea bătăliei de la Pons Milvius din 28 octombrie 312 l-a convins că Dumnezeul creştinilor i-a răspuns la rugăciunile lui sincere şi că acele "signa" ale cultului lor îi îndeplinesc dorinţele.

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit ca anul 2013 să fie proclamat An omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la împlinirea a 1.700 de ani de libertate religioasă acordată creştinilor.

 

 

SURSA: http://www.basilica.ro/stiri/1700-de-ani-de-la-batalia-de-la-podul-vulturului_366.html


Cuvantul Saptamanii

 

 

Sărbătoarea Sf. Dimitrie cel Nou Ocrotitorul Bucureştilor

 

 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Sambata, 27 octombrie, pe Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor.

Sfântul Dimitrie cel Nou s-a născut la începutul secolului al XIII-lea, într-o familie de ţărani din satul Basarabi, în sudul Dunării, aparţinând în vremea aceea regatului Bulgariei. Sfântul Dimitrie a purtat din fragedă pruncie lupte acerbe pentru a dobândi o viaţă virtuoasă, în post şi rugăciune. Într-o zi, pe când se dusese cu animalele la păscut, a călcat pe un cuib acoperit de ierburi şi a strivit puişorii care se aflau în el. Profund mâhnit, s-a hotărât, spre pocăinţă, să lase desculţ timp de trei ani, fie iarna, fie vara, piciorul care strivise cuibul, faptă considerată de el a fi ca o crimă. Mai târziu, s-a ataşat unei comunităţi monastice, iar după ce a ucenicit cele ale ascultării, s-a retras în pădure, unde şi-a statornicit adăpostul într-o peşteră, aproape de râul Lom, neştiut de oameni şi aducând zi şi noapte rugăciunile şi lacrimile sale ca ofrandă lui Dumnezeu.

Cunoscând dinainte ziua morţii sale, s-a întins între două lespezi de piatră şi şi-a dat în pace sufletul lui Dumnezeu. Au trecut ani mulţi şi lumea uitase de existenţa acestui pustnic, până într-o zi când - la trei veacuri după moartea Sfântului - o inundaţie a făcut ca apele râului să urce până la peşteră. Curentul a ridicat lespezile de piatră şi a purtat cu el, îngropat în noroi, trupul rămas nestricat. După alţi 100 de ani, Sfântul îi apăru în vis unei fetiţe bolnave de duh necurat, poruncindu-i să ceară părinţilor ei s-o ducă la malul râului, pentru a-şi afla tămăduirea. De cum s-a aflat această vestire, o mare mulţime de oameni, în frunte cu clericii din episcopie, a însoţit familia fetiţei până la locul în care, mai înainte, locuitorii observaseră deja o lumină misterioasă şi credeau că este o comoară. S-au pus pe săpat şi, de îndată, au descoperit trupul sfântului, întreg şi strălucind de harul Duhului Sfânt. Fetiţa s-a vindecat pe loc. Trupul sfântului a fost transportat cu mare cinstire până în satul Basarabi, unde alte vindecări s-au petrecut. Atunci, poporul a venit din toate părţile să cinstească moaştele Sfântului.

 

Spre sfârşitul Războiului ruso-turc (1774), armata rusă a ajuns în preajma satului Basarabi. Generalul Piotr Saltikov a poruncit ca moaştele Sfântului Dimitrie să fie transportate în Rusia, spre a le pune la adăpost de o eventuală profanare de către turci. Atunci când cortegiul a ajuns la Bucureşti, un creştin evlavios, Hagi Dimitrie, care era prieten cu generalul, i-a cerut acestuia să lase românilor moaştele Sfântului, spre mângâiere, după toate durerile pricinuite de război. Generalul Saltikov a fost de acord. Trupul Sfântului Dimitrie, întâmpinat cu mare alai, a fost aşezat în biserica cea mare a Mitropoliei de la Bucureşti.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/ro/stiri/sarbatoarea_sf_dimitrie_cel_nou_ocrotitorul_bucurestilor_8353.html

 



    

 

Sfinţii Mărturisitori Ardeleni cinstiţi în Biserica Ortodoxă Română

 

 

 

Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte Duminica , 21 octombrie, pe Sfinţii mucenici ai Ardealului: Sfântul Cuvios Mărturisitor Visarion, pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie şi pe Sfântul Mucenic Oprea, luptători din Ardeal pentru dreapta credinţă, pe Sfinţii Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel.

 

Sfântul Cuvios Mărturisitor Visarion – S-a născut în anul 1714 în Bosnia, din părinţi creştini ortodocşi, iubitori de Dumnezeu, pe nume Maxim şi Maria. În ianuarie, 1744 Cuviosul Visarion merge să apere ortodoxia în Ardeal, începând cu Deva, Orăştie, Alba Iulia, Sălişte, până aproape de Sibiu. În drumul său, dintre Sălişte şi Sibiu, Cuviosul Visarion este arestat de către armata austriacă şi dus la judecată la Viena. Aici este supus supliciilor,iar după aproape un an de chinuri Sfântul Cuvios Mărturisitor Visarion îşi dă sufletul în mâinile Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru aceasta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în februarie 1950, declarându-l „Sfânt mărturisitor”.

Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie – S-a născut la sfârşitul secolului al XVIII-lea în comuna Cioara (azi Săliştea, judeţul Alba), din părinţi binecredincioşi pe nume Ioan şi Oana. Tatăl său a fost preot în comuna Cioara între anii 1680 şi 1720. La rândul său, Sofronie este hirotonit preot de mir, însă în anul 1754 soţia sa moare. Rămânând văduv, lasă pe fiul său preot în Parohia Cioara şi se duce la Mănăstirea Cozia unde intră în viaţa monahală. În luna mai a anului 1757, primarul maghiar însoţit de alţi 12 oameni au distrus schitul Cuviosului Sofronie, forţându-l pe acesta să se ascundă o vreme prin diferite sate. În toam¬na anului 1759, în fruntea mişcării antiuniate se găsea Cuviosul Sofronie de la Cioara, care umbla în satele din judeţul Hunedoara, cerând credincioşilor să alunge preoţii uniţi şi să rămână statornici în credinţa ortodoxă. Datorită acestei acţiuni, în jurul praznicului Crăciunului din anul 1759, a fost arestat şi închis la Bobâlna, lângă Orăştie. Este eliberat de către aproximativ 600 credincioşii conduşi de preotul Ioan din Sălişte, iar de aici Cuviosul Sofronie se îndreaptă către Munţii Apuseni unde continuă apărarea ortodoxiei în faţa uniaţiei. În şedinţa sinodală din 28 februarie 1950 Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie a fost trecut în rândul cuvioşilor mărturisitori, canoniza¬rea solemnă având loc la Alba Iulia la 21 octombrie 1955.

 

Sfinţii Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel – Ioan din Galeș a fost hirotonit la București sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numărat printre cei mai îndrăzneți apărători ai credinței ortodoxe, în fața oricăror încercări ale autorităților habsburgice de a impune unirea transilvănenilor cu Biserica Romei. În anul 1756 a fost arestat și dus în lanțuri la Sibiu. Împărăteasa Maria Terezia a dat ordin să fie dus în închisoarea cetății Deva, urmând să fie reținut acolo până la moarte, însă mai târziu a fost mutat în închisoarea de la Kufstein. Moise Măcinic a fost unul din contestatarii unirii Mitropoliei Bălgradului (Albei Iulia) cu Biserica Romei, fiind, de aceea, socotit de Biserica Ortodoxă Română ca unul din apărătorii Ortodoxiei în Transilvania. La data de 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea acestor sfinţi.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/ro/stiri/sfintii_marturisitori_ardeleni_cinstiti_in_biserica_ortodoxa_romana_7996.html

 

     



Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva

 

Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte în fiecare an la 14 octombrie pe Sfânta Cuvioasă Parascheva a cărei sfinte moaşte străjuiesc Cetatea Iaşilor de 370 ani.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învăţătură în limba română despre viaţa sfintei o găsim în 'Cartea românească de învăţătură' a Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei, Iaşi, 1643.

 

S-a născut în Epivata (azi Boiados), pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci capitala Imperiului bizantin. Părinţii ei, oameni de neam bun şi credincioşi, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frică de Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales a postului, rugăciunii şi milosteniei. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales episcop în localitatea Madite pentru dragostea faţă de cele sfinte şi pentru cultura sa deosebită.

Moştenind o mare avere de la părinţi, împreună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dăruit săracilor partea de moştenire ce i se cuvenea şi, 'părăsind frumuseţea acestei lumi', s-a retras 'în adâncul pustiei'. S-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învăţătură de la călugări şi călugăriţe cu aleasă viaţă duhovnicească. Urmând sfaturile acestora, a părăsit capitala, îndreptându-se spre ţinutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea. De aici a plecat spre Ţara Sfântă, în dorinţa de a-şi petrece restul vieţii în locurile binecuvântate de viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a aşezat într-o mănăstire de călugăriţe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul şi s-a înălţat duhovniceşte în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca şi ca atâţia alţi ostenitori ai pustiei roditoare de desăvârşire.

A fost îngropată ca o străină, fără ca nimeni să ştie cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip minunat cine era acea străină. Se spune că un marinar a murit pe o corabie şi trupul i-a fost aruncat în mare. Valurile l-au adus la ţărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe nişte creştini să-l îngroape după rânduiala creştinească. Săpând deci o groapă, 'aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred şi plin de mireasmă'. Cu toate acestea, au pus alături de ea şi trupul corăbierului, cel rău mirositor.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/ro/stiri/sarbatoarea_sfintei_cuvioase_parascheva__4754.html

 

   



 

 

Sfântul Dionisie Areopagitul este sărbătorit astăzi în Biserica Ortodoxă Română

 

 

Personalitatea Sfântului Dionisie Areopagitul este înconjurată de o taină ce oglindeşte întreaga sa operă. A scrie despre un sfânt precum Dionisie este o provocare de a ieşi din tine însuţi şi a te pătrunde de lumina tainică a cunoştinţei de Dumnezeu iubitoare. Cele nouă cete angelice pe care el le-a ierarhizat cel dintâi între scriitorii patristici, distincţia între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile sale necreate, cunoaşterea catafatică (afirmativă) şi apofatică (negativă) sunt iluminări ale unei teologii unice a diafanului, de care ne împărtăşim astăzi şi noi, pe cât ne este cu putinţă.

 

Sunt multe controverse legate de viaţa Sfântului Dionisie Areopagitul. Tradiţia ne spune că s-a născut în Atena, din părinţi păgâni. Ulterior, s-a iniţiat în arta filosofiei şi ar fi întreprins chiar o călătorie în Egipt, unde a purtat discuţii formatoare cu înţelepţii vremii. De asemenea, s-a întâlnit cu Apostolul Pavel, fiind de faţă la intrarea acestuia în Areopag, unde Apostolul l-a propovăduit pe Iisus Hristos Răstignit şi Înviat. La întrebarea lui Pavel: 'Pe care Dumnezeu cinstiţi voi?', Dionisie ar fi enumerat numele unor zeităţi greceşti: Cronos, Afrodita, Zeus, Hefaistos, Hermes, Dionisos, Artemis, dar şi pe cel al 'Necunoscutului Dumnezeu', căruia îi era închinat un altar. Întrebat de Pavel cine este acest Dumnezeu necunoscut, Dionisie a răspuns: 'Acela între dumnezei încă nu S-a arătat, însă la vreme va veni, pentru că El este Dumnezeul Care va împărăţi cerul şi pământul şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit'(FA 17, 19-34). Convertindu-se la creştinism, Dionisie are experienţa întâlnirii mistice cu Dumnezeu, care, împreună cu revelaţia din Sfintele Scripturi şi Tradiţie, constituie fundamentele teologiei sale. La sfârşitul primului secol creştin, Dionisie se mută la Domnul, primind sfârşit mucenicesc (Vieţile Sfinţilor, 3 octombrie).

Alţi autori, începând cu renascentistul Lorenzo Valla (1405-1457) şi până în zilele noastre, au contestat faptul că Dionisie ar fi autorul Corpusului Areopagitic, afirmând că acesta ar fi vieţuit în secolul al V-lea sau al VI-lea. De asemenea, opera sa ar suferi o influenţă puternică neoplatoniciană, provenind de la Plotin (205-270) şi Proclos (412-485), întrucât limbajul folosit abundă în noţiuni şi termeni specifici filosofiei şi misticii neoplatonice. Dionisie resemnifică însă vocabularul şi conceptele preluate, pentru a exprima realitatea experienţei creştine.

Mai nou, pr. Gheorghe Drăgulin a lansat teza că autorul Corpusului Areopagitic este monahul scit (daco-roman din Dobrogea), Dionisie Exiguul, însă discuţia rămâne deschisă. Din opera lui Dionisie s-au păstrat patru lucrări (Despre ierarhia cerească, Despre ierarhia bisericească, Despre numirile dumnezeieşti, Teologia mistică) şi zece epistole.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/ro/stiri/sfantul_dionisie_areopagitul_este_sarbatorit_astazi_in_biserica_ortodoxa_romana_3692.html


Cuvantul Saptamanii

 

 

Sfântul Voievod Neagoe Basarab cinstit în Biserica Ortodoxă Română

 

 

În Biserica Ortodoxă Română este cinstit astăzi, 26 septembrie 2012, Sfântul Voievod Neagoe Basarab. Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa era din familia Craioveştilor. La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr (noiembrie 1477 - septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481 - aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431).

 

Înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti. În această calitate a încurajat dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să menţină relaţii de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relaţii diplomatice cu Veneţia și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși şi catolici. Continuând viziunea şi obiectivele politice iniţiate de Ştefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliţie a statelor răsăritene împotriva expansiunii turceşti. În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon.

 

Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ştefan al IV-lea al Moldovei (Ştefăniţă Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleşii săi fii Theodosie și Petru și urmaşii săi și Ştefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalţi principi creştini și de papă la „sfânta expediţie împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuşi, Ţara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman. Sfântul Neagoe Basarab a făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe din Ţara Românească şi din toate ţările din Balcani.

 

SURSA:  http://www.basilica.ro/ro/stiri/sfantul_voievod_neagoe_basarab_cinstit_in_biserica_ortodoxa_romana_9154.html

Cuvantul Saptamanii

 

 

 

Odovania Înălţării Sfintei Cruci

 

 

Odovania Înălţării Sfintei Cruci este sărbătorită Vineri, 21 septembrie 2011, în Biserica Ortodoxă Română. Cuvântul „odovanie” desemnează, în limbajul liturgic, încheierea perioadei de sărbătorire a unui Praznic Împărătesc. În tot acest răstimp, în acest caz de la sărbătoarea închinată Sfintei Cruci, din ziua de 14 septembrie şi până în ziua odovaniei, în biserici sunt intonate cântări speciale.

Sfânta Cruce a fost prefigurată în Vechiul Testament de şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie, iar prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos lemnul crucii a devenit Altar şi cale către Înviere. Datorită importanţei pe care o are Sfânta Cruce în viaţa credincioşilor, Biserica Ortodoxă a mai consacrat cinstirii ei şi Duminica a III-a din Postul Mare.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/ro/stiri/odovania_inaltarii_sfintei_cruci__7394.html

Cuvantul Saptamanii

     

Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului 

 

 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Sambata, 8 septembrie, Naşterii Maicii Domnului. Începutul acestei sărbători trebuie aflată între Sinodul III Ecumenic (431) şi Sinodul IV Ecumenic (451).

 

Sfânta Fecioara Maria s-a născut în familia sfinţilor şi drepţilor Ioachim şi Ana din Nazaret. După tatăl ei Ioachim se trăgea din seminţia lui Iuda şi avea ca strămoş pe regele David. Ana provenea din seminţia preoţească iudaică a lui Levi. Ea era fiica cea mai mică a preotului Matihian din neamul lui Aaron, împlinindu-se astfel profeţia că Mesia va avea o dublă descendenţă: împărătească şi preoţească. Pentru că nu aveau copii, Ioachim şi Ana au fost supuşi oprobriului public deoarece la evrei familiile care nu aveau copii erau considerate că nu au binecuvântare de la Dumnezeu din cauza păcatele lor sau ale strămoşilor lor. Astfel, o veche tradiţie arată că un evreu din seminţia lui Ruben l-a umilit pe bunul Ioachim în timp ce se afla în templu spunându-i: 'De ce aduci darurile tale înaintea altora? Eşti nevrednic, pentru că nu ai copii, pentru cine ştie ce păcate ascunse'.

 

Cuvintele acestea l-au afectat foarte mult pe dreptul Ioachim, precum şi pe Ana, atunci când auzi cele întâmplate. Într-o zi de mare sărbătoare, slujnica Iudit văzând-o iarăşi plângând pe Sfânta Ana, s-a apropiat de ea şi i-a spus: 'Acum nu e bine să te întristezi pentru că a sosit ziua Domnului'. Ana tresări la auzul acestor cuvinte şi îmbrăcându-se în haine de sărbătoare a ieşit în grădină, unde la umbra unui dafin stătea şi se ruga lui Dumnezeu. Ascultându-i rugăciunile, Dumnezeu trimite pe îngerul Său care îi vesteşte Sfintei Ana că va avea un copil. Ioachim încă nu ştia nimic, deoarece se afla în mijlocul turmelor sale, unde întristat fiind, se dusese pentru a fi singur. Aflând vestea bucuriei, s-a întors acasă cu nădejde în Dumnezeu. La vremea cuvenită s-a împlinit cuvântul îngerului, iar Ana cea stearpă a născut pe Sfânta Fecioară Maria.

Poporul nostru are o evlavie deosebită pentru Maica Domnului, peste 2 milioane de români purtând numele de Maria şi Marian, ori derivate ale acestora.

 

SURSA: http://www.basilica.ro/ro/stiri/sarbatoarea_nasterii_maicii_domnului__5675.html

 



Adormirea Maicii Domnului

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte maine, 15 August, Adormirea Maicii Domnului. În ciclul sărbătorilor creştine, Adormirea Maicii Domnului ne face să ne gândim la realitatea întrupării şi consecinţele ei, în special la adevărul afirmat de mulţi Părinţi ai Bisericii: 'Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu'. Ne întoarcem la Învierea şi Înălţarea Domnului, întrucât considerăm că Maica Domnului s-a ridicat în slava cerului. Ea, cea care a zis 'Fie mie după cuvântul Tău' şi care a făcut posibilă întruparea, este acum cinstită în Adormirea sa, întrucât Biserica marchează sfârşitul vieţii ei pământeşti.

Despre adormirea Maicii Domnului nu avem informatii in Sfintele Evanghelii, ci numai in traditia Bisericii. Aceasta este tratata in scrierile a patru parinti orientali: Patriarhul Modest al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului si Sfantul Ioan Damaschin. In scrierile lor se arata ca Maica Domnului a fost instiintata printr-un inger de mutarea ei din aceasta viata. Aceeasi Traditie spune ca Apostolii, aflati in acel moment in diferite zone ale lumii, au fost adusi pe nori pentrua fi prezenti la acest eveniment. Prin pronia divina, Apostolul Toma nu a fost prezent la inmormantare, sosind trei zile mai tarziu. Intristat, a cerut sa se deschida mormantul, pentru a saruta mainile Nascatoarei de Dumnezeu, dar, intrand, l-a aflat gol. In timp, in cuvantarile Parintilor Bisericii, incepe sa se afirme cu mai multa putere credinta ca dupa adormirea sa, Fecioara Maria a fost inviata de Fiul Sau si luata cu trupul in Imparatia Cerurilor.

Maica Domnului nu s-a aratat Sfintilor Apostoli ca inviata, cum a facut Mantuitorul Hristos, ci si-a acoperit taina mutarii la cer cu aceeasi smerenie care ii invaluie toata viata si lucrarea. Noi marturisim ca Maica Domnului este acuum in stare de inviere. Aceasta stare este produsa de Hristos. Spre deosebire de Mantuitorul, Maica Domnului nu a inviat prin propria sa putere. Pr. prof. Dumitru Staniloae sustine ca 'Pronia dumnezeiasca n-a considerat a fi necesar ca aceasta taina sa fie dezvaluita pentru a nu fi contrapusa Invierii lui Hristos, prin care a venit mantuirea tuturor si a fost inaugurata invierea trupurilor'.

SURSA: http://www.basilica.ro/ro/stiri/biserica_ortodoxa_sarbatoreste_astazi_iadormirea_maicii_domnuluii_4213.html



     

 Postul Adormirii Maicii Domnului

Postul Adormirii Maicii Domnului sau al Sfintei Marii începe în fiecare an la 1 august şi are o durată de două săptămâni, până în ziua praznicului. Această perioadă specială de pregătire a fost rânduită pentru cinstirea sărbătorii Adormirea Maicii Domnului, dar şi pentru praznicul Schimbării la Faţă, care este sărbătorit pe 6 august.

Postul Sfintei Marii aduce aminte de virtuţile Maicii Domnului, dar şi de postul pe care Născătoarea de Dumnezeu l-a ţinut înainte de mutarea ei din această viaţă.

Originea Postului Sfintei Marii trebuie pusă în legătură cu al III-lea Sinod Ecumenic din 431 ţinut la Efes, când a fost restabilit titlul Maicii Domnului de Theotokos, adică 'Născătoare de Dumnezeu'. La început durata acestui post era diferită în rândurile comunităţilor creştine. În Antiohia, creştinii posteau o zi pe 6 august, de sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului.

În Ierusalim, Postul Sfintei Marii ţinea 8 zile, iar în alte zone creştinii posteau întreaga lună august, în vreme ce alţii posteau în luna septembrie, pentru că pe 8 septembrie este prăznuită Naşterea Maicii Domnului. Uniformizarea datei sărbătorii Adormirii Maicii Domnului şi a duratei postului de două săptămâni a avut loc în secolul al XII-lea la Sinodul local din Constantinopol (1166), condus de patriarhul ecumenic Luca Crysovergis. Atunci s-a stabilit ca acest post să fie ţinut începând cu 1 august şi să se termine pe 15 august.

SURSA: http://www.basilica.ro/ro/stiri/a_inceput_postul_adormirii_maicii_domnului_6657.html