Porunca lui Dumnezeu este spovedania lui Dumnezeu catre Adam, pentru ca Adam, intelegand – dea Domnul ochi launtrici intelegerii noastre ca sa vedem frumusetea acelui Chip, casa nu mai putem sa rezistam sa nu fim asa si atunci sa se inalte de la noi o rugaciune, fie [si] deznadajduita, o nadejde deznadajduita, ca sa zic asa, ca Dumnezeu ne va da. Si Dumnezeu ne va da! Si cum am spus mai multora si anul trecut, unor tineri din strainatate: cand simti ca este asa de greu sa ajungi la vreo virtute dumnezeiasca, sa stii ca nu este greu, este imposibil; firea ta iti marturiseste, iti da marturie launtrica ca acel cuvant iti este imposibil; dar de la Dumnezeul nostru, nimic mai putin decat imposibilul sa si asteptam!Nimic mai putin decat imposibilul, fiindca daca Dumnezeul nostruDumnezeu este, apai imposibilul este ceea ce asteptam de la El si ceea ce numai El poate, pentru El nimic nu este imposibil. Si acel lucru imposibil, pentru dragostea si pentru puterea lui Dumnezeu, il vei vedea lucrand in tine; si ma rog lui Dumnezeu ca sa primeasca cuvantul asta si ca imbarbatare a credintei voastre – de la un putin credincios care stie ce inseamna putina credinta – si ca o rugaciune si pentru mine si pentru voi.
“…Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu…” Luca 13,10-17
Un băiat a mers într-o zi cu tatăl său la pescuit. Firul i s-a încurcat însă atât de tare încât oricât încerca, nu reuşea să descurce situaţia. După numeroase încercări s-a dus la tatăl său şi i-a spus: “Tată, firul meu s-a încurcat. Eşti bun te rog să îl îndrepţi?” În mâinile pricepute ale tatălui său, firul s-a întins ca prin magie în 2-3 minute. Aceasta este parabola vieţilor noastre. Încetul cu încetul ne încurcăm ca acest fir din cauza tentaţiilor cărora nu ne împotrivim şi a păcatelor pe care le facem.
La final ne dăm seama că nu mai putem descurca iţele vieţii noastre. Cineva din afara trebuie să vină în viaţa noastră pentru a ne elibera din încurcătură. Dumnezeu este oricând gata să ne ajute: tot ce trebuie să facem este să mergem la El cu credinţă.
Duminica, 5 decembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
A-L numi pe Iisus „patriot“ poate produce mirare pentru cineva obişnuit doar cu numirile consacrate, ca Mesia, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, Răscumpărătorul etc. În contextul întregii Sale misiuni, vedem că Iisus Hristos este într-adevăr Mesia-Mântuitorul, ca Dumnezeu-adevărat, dar şi patriot desăvârşit, ca Om-adevărat. Ca Mântuitor, aparţine întregii lumi, desigur, dar ca Om a voit El Însuşi a-Şi lega numele de o familie şi un neam anume, căci, pe de o parte, El Şi-a arătat iubirea Sa dumnezeiască faţă de toţi oamenii, pe de altă parte, însă, oricine poate observa cât de mult şi-a preţuit familia şi ţara în sânul căreia S-a născut ca Om. Se ştie că patriotismul este unul dintre simţămintele omeneşti cele mai profunde, iar Iisus Hristos a avut, fără nici o îndoială, şi acest simţământ ales, odată cu toate celelalte simţăminte nobile.
El ne este Model desăvârşit şi-n această ipostază, spre a nu uita, astfel, că şi noi, fiecare, aparţinem unei patrii căreia-i suntem datori cu recunoştinţă, fidelitate şi iubire jertfelnică. Se impune această reînviere a simţămintelor patriotice mai ales acum, în zilele noastre, când felurite curente şi opinii venite de aiurea voiesc a ne impune o gândire aşa-zis „modernă“, „europeană“ şi „democratică“, potrivit „noii ordini mondiale“, în care graniţele trebuie „transparentizate“, iar cuvântul „naţional“ scos din Constituţie şi, dacă se poate, şi din vorbirea curentă.
Învăţătura Sa adresată întreg neamului omenesc, evident, o vesteşte întâi celor de un neam cu El. Chemarea prioritară a neamului israelit apare evidentă aproape în toate faptele şi pildele lui Iisus. Această întâietate oferită de Iisus neamului din care S-a născut are, deodată, un caracter firesc şi pedagogic. Anume, ca să ne arate că pentru a fi crezut că iubeşti întreaga lume şi că eşti dispus să te jertfeşti pentru binele omenirii, trebuie mai întâi să-ţi dovedeşti iubirea şi jertfelnicia în familia ta şi în neamul tău. Iar pentru a fi cu adevărat „comunitar“ şi „universal“, trebuie mai întâi să fii patriot, în toată puterea cuvântului. Nimeni nu va înţelege europenismul şi universalismul autentic, dacă nu va şti ce înseamnă patria mamă. Iar cuvântul sacru, „patrie“, cuprinde deodată: teritoriul geografic şi istoric (se înţelege, nemutilat de vecini!), populaţia, limba, cultura, religia ş.a. În trei cuvinte: pământul, poporul şi tradiţiile. Iisus Hristos, Mântuitor universal, n-a călcat în picioare Legea şi Tradiţia Veche a patriei Sale pământeşti, ci a împlinit-o, a desăvârşit-o, i-a înnobilat valoarea morală. N-a golit-o de sfinţenie şi moralitate, căci Însuşi a făgăduit: „N-am venit să stric Legea, ci s-o plinesc!“ (Matei 5, 17). Aşadar, a fost voia Lui să poarte pecetea unei naţionalităţi ca Om şi nu S-a dezis de acest fapt. Vorba hâtrului Petre Ţuţea, dând replică unuia care afirma că Iisus, ca Mântuitor universal, nu putea fi evreu: „Ba a fost, că doar nu s-a născut la Focşani!“.
Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine.
A fi efectiv in Biserica sau a crede cu adevaratnu este atat de usor si nu se reduce la nimic din cele exterioare, ci reprezinta realitati in primul rand ale duhului, ale inimii. Marea noastra problema este (ne-)convertirea la nivelul de adancime al fiintei noastre, al inimii, convertire care s-ar concretiza in depasirea nivelului pur psihologic, firesc, dar si in pazirea de suprafirescul de ordin demonic, al inselarilor.
Credinta care mantuieste este o virtute, una dintre cele mai mari sau este o sinteza a virtutilor. Credinta care mantuieste nu este ceva pe care sa-l ai o data pentru totdeauna si sa-l porti cu tine in buzunar, fara sa-ti mai faci probleme. Credinta care mantuieste este onevointa,esteo lucrare launtrica de toata vremea, ce poate sa creasca in noi, sa fie imputinata sau chiar sa moara, in functie de cum traim: “Credinta fara fapte moarta este”. Dar ce fel de fapte? Pentru ca faptele insesi pot sa fie moarte, daca sunt formale, daca sunt legaliste, daca sunt izvoarate din prisos de mandrie, daca sunt mincinoase sau interesate, daca sunt in alt duh decat in Duhul Adevarului. Credinta care mantuieste inseamna dreapta si viainchinare sau dreapta si via relatie cu Facatorul si Mantuitorul nostru. Credinta care mantuieste este sinceritatea deplina a sufletului cu Dumnezeu si cu sine insusi, este pur si simplu viata traita in Duh si in Adevar. Sinceritatea in fata constiintei noastre este pasul cel mai greu si cel mai important catre smerenie, fara de care nu exista credinta adevarata.
“…Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?...” Luca 10,25-37
Cine este aproapele meu?
Cine oare? Adesea ne întrebăm. Şi punem limite. “Acesta este aproapele meu”, ne spunem, “pe când acesta nu este”.
Pentru evrei, samaritenii nu erau aproapele. Dar Iisus ne răspunde clar: oricine este aproapele meu. Oricine în nevoie.
Oricine cu care ne întâlnim întâmplător.
Oricine, orice culoare ar avea pielea lui, orice credinţă ar avea.
Pentru vechii greci, orice străin era un “barbar”;
pentru evrei, orice străin era un “câine”;
pentru mahomedani, orice străin era un “infidel”;
dar pentru Iisus, fiecare om, străin sau nu, prieten sau nu, era un frate.
Aşa că în loc să se întrebe “Cine este aproapele meu?”, creştinul se întreabă: “Cui pot eu să îi fiu aproape?” Singurul criteriu de luat în seamă este: “Are el nevoie de un semen?” Dacă are, atunci suntem delegaţi de Hristos să fim aproapele lui.
Nu avem opţiune – dacă dorim să rămânem poporul lui Dumnezeu. (Pr. A.Coniaris)
Duminica, 14 noiembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
Sf. Nectarie al Eghinei (9 Nov): Cum lucreaza Dumnezeu
Ispitele sunt îngăduite ca să se vădească patimile ascunse, ca să fie războite, şi astfel, sufletul să se vindece. Şi acestea sunt dovada milei dumnezeieşti. De aceea lasă-te cu încredere pe tine însuţi în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, încât să te întărească în lupta ta. Nădejdea în Dumnezeu nu te duce niciodată la deznădejde. Ispitele aduc smerenia. Dumnezeu ştie răbdarea fiecăruia dintre noi şi îmgăduie ispitele pe măsura puterilor noastre. Să ne îngrijim însă să fim şi noi priveghetori şi cu luare aminte, ca să nu ne ducem noi înşine în ispită. Încredeţi-vă în Dumnezeul Cel bun, puternic şi viu, şi Acesta vă va duce la odihnă. După încercări urmează bucuria duhovnicească. Domnul îi urmează pe cei ce rabdă încercările şi strâmtorările din iubire pentru El. Nu vă împuţinaţi sufleteşte, şi nu vă înfricoşaţi. Nu vreau să vă mâhniţi şi să vă tulburaţi pentru toate câte se întâmplă împotriva voinţei voastre, oricât de dreaptă ar fi aceasta. O asemenea mâhnire mărturiseşte existenţa egoismului. Luaţi seama la egoismul care se ascunde în dosul chipului dreptăţii. Luaţi seama şi la tristeţea de toată vremea, care apare în urma unei cercetări drepte. Mâhnirea exagerată pentru toate acestea este cea care vine din ispită. Alta este mâhnirea adevărată: cea care apare când ştim starea nenorocită a sufletului nostru. Mâhnirile celelalte nu au nicio legătură cu harul lui Dumnezeu.
“…Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit…”
“S-a atins de mine cineva.” Sunt cuvinte minunate, pentru noi şi pentru femeia care a atins haina Lui Iisus.
Ele ne spun că atunci când ne întindem cu credinţă către Domnul, pentru a primi ajutorul său, Domnul ştie. Aşa după cum Iisus a simţit uşoara atingere a ciucurelui de pe haina sa, în mijlocul unei mulţimi, aşa şi Dumnezeu ştie de rugăciunea fiecăruia dintre noi.
Uneori oamenii întreabă: “Cu miliarde de oameni în această lume, cum poate să ştie Dumnezeu de mine şi să vegheze asupra mea?”
Iisus ne arată în această pericopă că ştie şi are grijă chiar şi de cei mai mici dintre noi. Mulţimile ar putea să ne ignore, dar Iisus nu.
Nici mulţimea, nici chiar universul cât este de mare, nu IL poate bloca de la a simţi o atingere de credinţă. (Pr. A. Coniaris)
Duminica, 7 noiembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
S-au dus odata trei batrani la avva Ahila si unul dintr-ansii avea nume rau. Si i-a zis unul dintre batrani: avvo, fa-mi o mreaja (plasa)! Iar el a zis: nu-ti fac! Si celalalt i-a zis: fa milostenie, ca sa-ti avem pomenirea ta in manastire! Iar el a zis: n-am vreme. Ii zice lui celalalt, care avea numele cel rau: fa-mi mie o mreaja, avvo, ca s-o am din mainile tale! lar el raspunzand indata, i-a zis: iti voi face. Si i-au zis lui: acestuia i-ai zis ca-i vei face! Le-a zis lor batranul: v-am zis voua ca nu va fac si nu v-ati mahnit, fiindca n-am vreme. Iar acestuia de nu-i voi face, va zice: pentru pacatul meu auzind batranul nu a voit sa-mi faca, si indata taiem ata. Deci cu aceasta am ridicat sufletul lui, ca sa nu fie inghitit de mahniciune unul ca acesta.
“…Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi…” Luca 16,19-31
Minunea mare este că după Moise şi profeţi, Dumnezeu a trimis într-adevăr pe cineva dintre morţi să ne avertizeze. L-a trimis pe Hristos. Asemenea lui Lazăr, Hristos a fost “dispreţuit şi cel din urmă dintre oameni”. Asemenea lui Lazăr, a stat la poarta lumii atunci când s-a născut în peştera din Betleem. Asemenea lui Lazăr, trupul său a fost acoperit de răni. A fost “străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre”. A venit ca unul dintre noi – un frate – pentru a ne avertiza şi a ne salva pe noi, cei cinci fraţi ai săi.
Să nu ne aşteptăm ca Dumnezeu să dea un semn mai mare decât acesta; nu există nici unul mai mare. “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca orice crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Pr. A. Coniaris)
Duminica, 31 octombrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
IPS Irineu, Mitropolitul Olteniei: Despre Martirii Bisericii
Martirul crede în Dumnezeu şi este pătruns de căldura şi adevărul credinţei pentru că el experimentează şi gustă această credinţă, trăieşte în ea şi se hrăneşte cu ea. A fost atinsă inima lui, luminată mintea lui şi sufletul i-a devenit cu adevărat făclie aprinsă de dorul după Dumnezeu. Martirii sunt aşadar focuri care ard după dragostea lui Dumnezeu, aşa cum putem vedea şi în troparul de la sfintele muceniţe: "Pe Tine Mirele Meu te iubesc şi pentru tine mă chinuiesc, ca să împărăţesc întru Tine". Fiecare martir merge pregătit către jertfa sa întrucât în inima lui deja s-a pogorât Sfânta Treime. El are mintea lui Hristos, adică se află într-o permanentă stare de jertfă, într-o permanentă stare de ardere de tot căci nu mai rămâne nimic din el care să fie pentru sine.
Ei primesc cu bucurie momentul plecării lor din lume pentru că după moarte îi aşteaptă Hristos. "Noi suntem grâul lui Dumnezeu - spunea Sfântul Ignatie Teoforul - şi cât de mult dorim să fim măcinaţi de dinţii fiarelor ca să ne găsim făină curată, ca pâinea euharistică, pentru Împărăţia lui Dumnezeu". Deci, martirul se pregăteşte continuu să devină Euharistie, să devină prinos bine plăcut Stăpânului Hristos. Aşa este şi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, arhistrategul luptei împotriva ispitei, pe care Sfânta noastră Biserică îl prăznuieşte astăzi.
“…Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc…” Luca 8,26-39
Recent am dat peste această afirmaţie: “Încercăm să trăim mai multe vieţi într-una, fără ca eurile noastre să fie organizate de o singură viaţă care să conducă din noi.” Este doar un alt mod prin care gânditorul modern exprima ideea: “Mai multe euri! Nici unul nu conduce viaţa!”
Iisus a spus-o altcumva: “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16,13). Cu alte cuvinte, nu am fost făcuţi să servim la mai mulţi stăpâni.
Nu am fost făcuţi să îi slujim lui Dumnezeu şi mamonei, lui Dumnezeu şi mulţimii, lui Dumnezeu şi satanei… nu putem sluji la mai mulţi decât sfărâmându-ne în bucăţi. Încercăm să punem la un loc lucruri care pur şi simplu nu merg împreună.
Nitroglicerina este un explozibil deoarece constituenţii (acidul nitric, acidul sulfuric şi glicerina) în mod natural nu pot sta unul lângă altul: o uşoară lovitură şi fiecare constituent se va ciocni violent de celălalt, provocând suflul exploziei. La fel se întâmplă şi cu noi, când încercăm să îl slujim pe Hristos şi Biserica sa, dar şi să slujim lumescul, mulţimea. “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”, spunea Iisus. Dumnezeu este Unul. Singurul de care avem nevoie în viaţă. Orice alte scopuri nu fac decât să ne împrăştie existenţa în bucăţi. (Pr.A.Coniaris)
Duminica, 24 octombrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
Sileste-te pe cat poti sa iubesti pe tot omul. Iar daca nu poti inca, cel putin sa nu urasti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta daca nu vei dispretui lucrurile lumii. Te-a blestemat cineva? Sa nu-l urasti pe el, ci blestemul si pe dracul care a pus la cale blestemul. Caci daca urasti pe cel ce te-a blestemat, ai urat un om si ai calcat porunca. Si ceea ce a facut acela cu cuvantul, tu faci cu fapta. Iar de pazesti porunca, arata semnele dragostei; si de poti face ceva ajuta-l, ca sa-l izbavesti de rau.
Hristos nu vrea ca tu sa porti vreunui om ura sau suparare, sau manie, sau sa tii minte raul in niciun chip si pentru niciun lucru vremelnic. Aceasta o striga cele patru Evanghelii.
Sursa:
Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste. Filocalia 2, Editura Humanitas
“…Şi adunându-se mulţime multă şi venind de prin cetăţi la El, a zis în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă…” Luca 8,5-15; Ioan 17,1-13
O persoană se întorcea într-o duminică de la o Liturghie unde ascultase cuvintele unui mare şi faimos predicator. Întâlnindu-se cu un prieten i-a spus încântat despre ce auzise, când a primit o replică neaşteptată: “Ce teribilă responsabilitate!” Era adevărat! Oricine ascultă cuvântul lui Dumnezeu predicat îşi asumă automat marea obligaţie nu de a comenta sau critica ce a auzit, ci de a pune în practică cuvântul.
Trebuie să devenim sensibili la vocea lui Dumnezeu, la fel ca mama ce doarme dar tresaltă imediat ce copilul ei plânge; atât de sensibili ca un mare iubitor de muzică ce, într-o mare de instrumente diferite, poate să recunoască o singură notă greşită scoasă de o violină; cu auzul la fel de sensibil ca al unui ţăran care, venit la oraş, este în stare să audă lăcusta în zgomotul maşinilor de pe stradă; cu urechile ciulite ca ale unor rude ce stau în biroul avocatului, ascultând lectura testamentului în care speră să fie amintiţi. Este o lege a vieţii faptul că auzim ceea ce ne-am antrenat să auzim. Zi de zi putem asculta vocea lui Dumnezeu, care devine nu mai slabă, ci mai puternică, cu fiecare an ce trece, apropiindu-ne de întâlnirea cu El. (Pr.A.Coniaris)
Duminica, 17 octombrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
"Crestin inseamna jertfa. Crestin inseamna sa te saturi vazandu-i pe altii mancand. Crestin inseamna sa te bucuri cand sufletul aproapelui tau se intalneste cu Dumnezeu. Crestin inseamna sa traiesti si sa participi la bucuria si la sporirea aproapelui tau, ca si cum ar fi a ta. Crestin inseamna sa nu iei in seama, asa cum spune David, suferintele, care totdeauna au constituit calea cea mai grabnica care duce la Cer. Crestin esti cand durerea celuilalt este durerea ta. Nu poti sa te numesti crestin si sa fii si mason, si iubitor de avere si escroc si nici macar nu trebuie sa ai de-a face cu cei ce s-au lepadat in mod constient de Atottiitorul si au ales sa-i slujeasca lui Mamona si legiunilor de demoni pe care ii trage dupa el."
Iannis cel nebun pentru Hristos, Ed. Evanghelismos, Bucuresti 2010, p.60.
Andrei Kuraev: Cum intelege omul contemporan Biserica
"...Omul de astazi uita asa de des ca formele liturghisirii ortodoxe au fost create nu pentru convertirea ateilor de ieri, ci pentru sprijinul oamenilor credinciosi in munca lor duhovniceasca. Sa aduci omul in pragul crestinismului nu este greu. Dar trebuie sa traiesti in continuare. Si Biserica are ce sa spuna nu numai neofitilor sai...
In general insa, in Biserica nu poate fi inteles "totul" sau macar principalul, fara ca omul sa nu depuna un efort pentru sporirea lui duhovniceasca. Neclaritatea trebui sa fie o provocare, un impuls la sporire si la schimbarea celui nedumerit.
Daca sufletul fuge de la o slujba ortodoxa "neclara", inseamna ca sufletul nu este sanatos. "Neintelegerea" este condamnarea suportata de evanghelia civilizatiei contemporane, iar nu constatarea "bolii" si a "inapoierii" Bisericii.
Cererea de "reinnoire" a Bisericii, in marea majoritate a cazurilor nu este decat o modalitate de autoaparare psihica. Omul incearca sa-si explice lui insusi de ce totusi el nu-si permite sa asculte chemarea Evangheliei. Cu o oarecare adancime a inimii sale, simtind adevaratele valori evanghelice, el staruie sa acopere glasul constiintei...
In viata si rugaciunea bisericeasca "totul este neclar" acelora care traiesc departe de Biserica, dar care totusi doresc sa reformeze nu viata lor, ci un mediu social strain".
Sursa: Diac. Andrei Kuraev, Raspunsuri catre tineri, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 172-173
“…Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv…” (Luca 6,31-36)
Răspunzând la ură cu ură, nu faci decât să multiplici ura. Doar iubirea poate să spargă cercul vicios.
Un bărbat a cumpărat odată o fermă şi a ieşit să îşi inspecteze pământul. Deodată în faţă i-a ieşit vecinul. “Să nu te mire, dar când ai cumpărat pământul să ştii că ai cumpărat şi un proces cu mine”, i-a spus ameninţător acesta. “Gardul tău intră cu câţiva metri în pământul meu!” Iată un scenariu de debut pentru un conflict ce se transmite de regulă din generaţie în generaţie. Dar noul stăpân al fermei i-a răspuns zâmbind: “Am crezut că voi găsi vecini prietenoşi… şi aşa va fi. Iar tu mă vei ajuta. Mută te rog gardul unde vrei. Tu vei fi satisfăcut, iar eu fericit.”
Ghiciţi! Gardul nu a mai fost niciodată mutat, iar potenţialul duşman a devenit un bun prieten. Iubirea a stins rapid focul urii. (Pr. A.Coniaris)
Duminica, 3 octombrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
"Daca ne rugam inainte de a ne intalni unul cu altul: un preot cu un preot sau o persoana cu parintele sau duhovnic, un credincios cu preotul sau sau un preot cu episcopul sau - atunci intalnirea poate fi intr-adevar proroceasca, pentru ca Dumnezeu va da cuvant.Daca exista rugaciune de ambele parti, de la cel ce vine si de la cel ce il primeste, cu siguranta atunci Dumnezeu va vorbi.”
"Rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă. Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune.Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi” Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…Spuneam deunăzi cuiva: diferenţa dintre rugăciune şi cârtire este că în cârtire îl lăsăm pe Dumnezeu în afară. Dacă ai cârti spunând “Doamne, de ce aşa şi pe dincolo?“, deja ar deveni rugăciune. Poate Dumnezeu o să-ţi împăciuiască inima îndurerată pentru care cârteşti şi păcătuieşti şi atunci o să poţi să-I spui lui Dumnezeu: “Mulţam, Doamne, acuma iartă-mă că am cârtit, dar mulţumesc că m-ai impaciuit!” Şi continuaţi aşa!"
“…Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie…” Marcu 8,34-38.9,1
Crucea este cea mai mare mângâiere pentru credincioşi, pentru cei care îl acceptă pe Hristos, pe Hristos răstignit. Când evreii au terminat cu răstignirea Domnului, satisfăcuţi de ceea făcuseră şi privindu-l pe Omul-Dumnezeu suferind, i-au spus: “Mântuieşte-te pe Tine Însuţi, coborându-te de pe cruce!” (Marcu 15,30), crezând că jertfa Domnului este o condamnare ordinară.
Când Hristos s-a urcat pe Cruce El a oferit lumii mântuirea, dar fiecare om pentru a-şi “primi” mântuirea trebuie să se urce, în felul lui, lângă Hristos pe Cruce. În limbaj teologic, venirii lui Hristos în această lume i se spune “kenoză” – golire de sine – şi ultimul pas al acestei kenoze este Crucea. Prin golire pe sine, prin răstignire – doar astfel omul pământesc poate să fie glorificat. ( pr. George Dimopoulos)
Duminica, 19 septembrie, Sfanta Liturghie incepe la ora 11:30.
