Cuvantul Saptamanii

 

Sf. Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel

Biserica Ortodoxă Română cinsteşte în fiecare an, la 26 iulie, pe Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel. Sfântul Ioanichie s-a născut din părinţi evlavioşi, trăitori în ţinutul Muscelului. Încă din tinereţe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde s-a călugărit şi a deprins, de la părinţii îmbunătăţiţi ai aşezământului, primele reguli ale vieţii ascetice. A cunoscut pe mulţi dintre sihaştrii care locuiau în vremea aceea în jurul mănăstirii. Cuviosul Ioanichie, după ce a deprins modul de viaţă al călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peşterile Muntelui Negru-Vodă, unde s-a nevoit aproape 50 de ani.

O dată pe săptămână un ucenic al Cuviosului venea să-i aducă pâine şi apă. De asemenea, stareţul mănăstirii, duminica, după Sfânta Liturghie, îi aducea Sfintele Taine. Deci, petrecând Cuviosul multă vreme în rugăciune şi aspră nevoinţă, Dumnezeu i-a descoperit multe din tainele Sale, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut. Cunoscându-şi dinainte sfârşitul, minunatul părinte Ioanichie şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, încrustându-şi în dreptul capului anul trecerii la cele veşnice – 1638. Aşezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie, a adormit întru Domnul.

Firea necuvântătoare i-a slujit, căci un păianjen i-a ţesut deasupra trupului o pânză, ca un epitaf. Din rânduială dumnezeiască, moaştele lui s-au aflat după sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, în anul 1944. Astfel, Cuviosul Paisie, stareţul Mănăstirii Cetăţuia, Negru-Vodă, a coborât în peştera unde sihăstrise cu mulţi ani înainte Schimonahul Ioanichie. Şi, o minune, pânza păianjenului acoperea încă osemintele bine mirositoare ale Cuviosului! Le-a scos cu grijă şi cu multă evlavie şi le-a aşezat în biserica mănăstirii, spre lauda monahilor şi bucuria credincioşilor. Mulţi s-au folosit de minunatul odor descoperit în peştera din Valea Chiliilor.

SURSA: http://www.basilica.ro/ro/stiri/bisf_cuvios_ioanichie_cel_nou_de_la_muscelbi_4411.html

Cuvantul Saptamanii

     

Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul

Credincioşii ortodocşi îl sărbătoresc Vineri, 20 iulie, pe Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul. Importanţa Sfântului Ilie atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament explică puternica sa prezenţă în literatura patristică sprijinită în principal pe Sfânta Scriptură pe care o explică şi comentează. Zelul omului lui Dumnezeu, imaginea sa de chip al lui Hristos, rolul său eshatologic şi activitatea profetică fac din el un personaj-cheie în istoria Bisericii, care i-a acordat din punct de vedere liturgic un rol mai de seamă decât multor prooroci.

Autorii creştini din primele secole, hrăniţi cu cuvântul lui Dumnezeu, au făcut apel la viaţa Sfântului Ilie şi a proorocilor în special, ca la un fundament pe care este construită Biserica. Forţa spirituală a vieţii lui Ilie, mai ales postul său de 40 de zile, pregătirea pentru teofania de pe Muntele Horeb şi ridicarea sa la cer au dat celui din Tesba Galaadului un loc de seamă între profeţii Vechiului Testament. La Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Tabor, el este reprezentantul tuturor proorocilor. Castitatea lui este afirmată. În timpul persecutării sale, el apare ca urmărit spre a fi omorât, trăind în singurătate şi sărăcie. Rugăciunea lui este una ascultată. Întoarcerea sa ca al doilea Înaintemergător al lui Hristos este încă aşteptată. Aceste elemente au fost subliniate în literatura religioasă de origine greacă, egipteană şi palestiniană, dar şi latină.

Fiecare prooroc primind unul sau altul din darurile Duhului, Justin Martirul şi Filosoful atribuie Sfântului Ilie duhul temerii. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Ilie reprezintă tipul harismei profetice care certifică şi garantează că numai 'Domnul este Dumnezeu'. 'Tu eşti oare cel ce aduci nenorociri peste Israel?', strigă regele Ahab, zărindu-l pe profet. Iar proorocul îi replică: 'Nu eu sunt cel ce aduce nenorocire peste Israel, ci tu şi casa tatălui tău, pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali' (3 Reg. 18, 17-18). Observăm că acest dialog direct, radical între rege şi prooroc este rodul libertăţii cuvântului lui Ilie, datorat misiunii sale profetice. Proorocul este omul judecăţii credinţei monoteiste; în faţa preoţilor lui Baal, a răului şi a apostaziei, Ilie ţine singur flacăra credinţei.
    

Faptele măreţe ale Sfântului Ilie sunt puse adesea în legătură cu postul lui şi cu modul de viaţă înalt pe care îl ducea. Sfinţii Efrem şi Ioan Damaschin le leagă de castitatea sa. Pentru Sfântul Ioan Hrisostom puterea de a face minuni a lui Ilie este rodul râvnei şi al vieţii sale simple: 'Cum a fost Ilie aşa de minunat? Nu din cauza libertăţii cu care el a făcut să ajungă la urechea regelui Ahab adevărul? Nu din cauza râvnei sale pentru slava lui Dumnezeu? Nu din cauza simplităţii sale, a cojocului său din piele de oaie, a peşterii unde locuia? Pentru toate acestea el săvârşea minuni.'

SURSA: http://www.basilica.ro/ro/stiri/jertfa_sfantului_ilie_a_fost_o_prefigurare_a_botezului_proorocul_de_pe_carmel_aparatorul_credintei_monoteiste_6294.html



 

 

Cinstirea Sfintei Icoane Prodromiţa de la Muntele Athos

 

 

Biserica Ortodoxă Română se va afla mâine, 12 iulie 2012, în ziua de Cinstire a Sfintei Icoane Prodromiţa de la Muntele Athos.

În 12 zile ale lunii iulie prăznuim pomenirea minunii sfintei Icoane celei cu dumnezeească minune zugrăvită-, numai singure dumnezeeştile Feţe, adică: a prea sfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Măriei, şi a dumnezeescului său Fiu Iisus Hristos, ce prin dumnezeească iconomie, cu minune s'a închipuit în capitala Moldovei Iaşi, în anul dela întruparea lui Dumnezeu Cuvântului, 1863, luna Iunie 28 de zile.

Căreia pentru praznicul sfinţilor apostoli, ce cade a doua zi, i s'a aşezat prăznuirea în 12 zile ale lui Iulie; care făcătoare de minuni Icoană, întru acelaş an s'a adus în sfântul Munte Athos; şi se află în Chinoviul Român în sfânta biserică Catedrală ce are hramul Botezul Domnului nostru Iisus Hristos.

Mărimea acestei sfinte Icoane, este în lungime de 4 '/2 palme, iară latul după analoghie. Nu este făcută după nici una din icoanele făcătoare de minuni, ci este făcută după un nou plan al zugravului. Faţa ei este ca văpseala grâului; nasul, gura, bărbia sunt foarte potrivite la măsuri, iară ochii, atâta dar au, ca şi cum ar soarbe inima privitorilor; cu toate acestea, căutătura este cu stăpânire; şi privind cineva cu înţelepciune şi cu luare aminte, în faţa acestei sfinte Icoane, va vedea caracter de mare neam, amestecat cu o blândeţe, cu care arată că este însăşi Maica lui Dumnezeu închipuită pre Icoană.

 

 

SURSA: http://www.basilica.ro/ro/stiri/ibcinstirea_sfintei_icoane_prodromita_de_la_muntele_athosib_6019.html

Pelerinajul în Biserica primară

Pelerinajul, înțeles ca și călătorie privată sau colectivă spre un loc sacru, este o formă de cult și devoțională foarte răspândită în religiile antice, practicată și azi cu intensitate. Chiar dacă fiecare religie în parte prezintă diferențe importante în ce privește timpul, modalitatea și semnificația pelerinajului, ideea de bază este comună și scoate în evidență necesitatea de a vizita locuri considerate ca fiind “locuite” de divinitate, sub diverse forme, obiecte sacre ale unor fondatori de religii, relicve ale sfinților și martirilor sau chiar unele locuri legate de evenimente particulare.

În ce privește practicarea pelerinajului înainte de venirea Mantuitorului, știm că vechii egipteni îl practicau în masă, spre exemplu deplasându-se spre localitatea Bubasti, după spusele lui Herodot. Indienii, din timpuri străvechi ca și astăzi, se îndreptau spre râul sacru Gange, în timp ce japonezii aveau printre locurile preferate Templul lui Amaterasu. În lumea clasică păgână, pelerinajul nu avea numai un caracter devoțional ci avea ca obiectiv și realizarea unor scopuri determinate cum ar fi : de a obține răspunsuri de la oracole sau vindecări miraculoase; în Grecia centrele de pelerinaj erau templele si mormintele eroilor; în epoca romană pelerinii se îndreptau spre sanctuarele unor divinități ca Zeus și Diana.

Înrădăcinată în Vechiul și Noul Testament, simpla vizită la Ierusalim și la alte locuri sfinte, întreprinsă de evrei și creștini, reprezintă fundamentul cultural și istoric al pelerinajului creștin, care, după cum este cunoscut, a avut ca primă arie de desfașurare partea orientală și în special, Ierusalimul. Acest lucru ni-l dovedește chiar părintele Istoriei bisericești, Eusebiu de Cezareea, (265-340), care relatează că imediat după anul 200, un episcop cu numele Alexandru, plecat din părțile Capadociei, a întreprins o călătorie la Ierusalim cu scopul de a se ruga și de a cunoaște (ευχης και.... ιστοριας ενεκεν) Locurile Sfinte.

Un moment crucial în istoria pelerinajului creștin îl reprezintă, fără îndoială, Edictul de la Milano (313), prin care se recunoaște libertatea de cult a creștinilor și se schimbă statutul Bisericii în societatea epocii. După ce fusese numită augustă și după construirea Constantinopolului, Sf. Elena, mama împăratului Constantin, întreprinde între lunile ianuarie – martie 326 o călătorie la Locurile Sfinte. Dorind să vada locurile Noului Testament, ea a aflat că pe dealul Golgotei se afla, sub ruinele Capitoliului construit de către împăratul Adrian (117-138) și distrus de către Constantin după biruința sa asupra lui Liciniu, Crucea Mântuitorului.

SURSA: http://www.apostolia.eu/articol_269/pelerinajul-in-biserica-primara.html