Cuvantul Saptamanii.

Arestarea Mantuitorului.

          Intarit prin rugaciune, Iisus se pregateste sa-i intampine pe cei ce veneau sa-l prinda. S-a pus adeseori intrebarea daca din trupa care l-a arestat pe Mantuitorul au facut parte si soldati romani. Probabil insa ca aceasta trupa provenea dintre garzile templului, aflata la dispozitia sinedristilor (cf. Mt 27, 65), dintre care unii venisera si ei in Ghetsimani (Lc 22, 52), insotiti si de slugi de-ale lor, cum era acel Malhus (In 18, 10). Sfantul Ioan spune, de altfel, ca Iuda a luat oaste si slujitori “ de la arhierei si de la farisei”(In 18, 3).

          Ajungand in Ghetsimani, Iuda l-a indicat pe Iisus prin semnul pe care li-l daduse, anume prin sarutare. Bland, nu e nici o ironie in cuvantul “prietene” cu care i se adreseaza lui Iuda, Domnul ii reproseaza sarutul tradarii, semn al demonicei rasturnari a lucrurilor, caci adauga:”Dar acesta este ceasul vostru si Stapanirea Intunericului”(Lc 22, 53).

          De fapt, intarit de Sus, Domnul este deplin stapan pe situatie si arestarea Sa a fost doar o predare de buna voie spre patimi si moarte. Sf. Ioan ne spune ca Iisus le-a iesit inainte si li s-a prezentat celor veniti sa-l prinda, iar ei au cazut la pamant in fata majestatii Sale (In 18, 4-9). La aceasta minute, s-a mai adaugat si aceea a vindecarii urechii slujitorului ranit cu sabia de impetuosul Apostol Petru. Numai Sf. Ioan, care scria la multa vreme dupa aceste evenimente, ne spune ca pe acest slujitor al arhiereului il chema Malhus, nume omis de ceilalti sinoptici deoarece, cum spune Traditia, Malhus a devenit crestin si mentionarea numelui sau cata vreme se mai afla in viata ar fi constituit un pericol pentru beneficiarul minunii din Ghetsimani.

          Un tanar infasurat intr-o panza,  se pare ca intentiona sa-l urmeze pe Iisus din umbra, dar sinedristii punand mana pe el acesta se smulge din panza care-i acoperea trupul, si fuge gol. Numai Sf. Marcu relateaza acest moment (Mc. 14, 51-52), care pare sa constituie o amintire personala a sa. Ceva mai tarziu, revenindu-si din prima frica, doi dintre ucenici il vor urma pe Iisus pana in curtea arhiereului (In 18, 15-16).

SURSA : Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, (profesor de Noul Testament la facultatea de Teologie Orthodoxa din  SIbiu) : Procesul Mantuitorului, editura Teofania, Sibiu, 2001, p. 12-13.

Cuvantul Saptamanii.

“Procesul”  Mântuitorului.

          Desi condamnarea la moarte a Mântuitorului a fost pronuntatã de sinedriu, curtea supremã de justitie a iudeilor, si desi aceastã condamnare a fost confirmatã de guvernatorul roman al Iudeii, pare impropriu a se vorbi, in cazul Sãu, de un proces juridic. Cãci moartea Domnului fusese hotãrâtã de sinedristi dinainte, anume indatã dupa invierea lui Lazãr (In 11, 47-53). Iar intrunirea sinedriştilor din dimineaţa Vinerii Patimilor (7 Aprilie, anul 30 al erei creştine) nu avea drept scop aflarea adevãrului şi pronunţarea unei sentinţe in consecinţã, ci pur si simplu gãsirea unei forme juridice pentru omorãrea cu orice preţ a Mãntuitorului (Mt. 27, 1). Domnul a fost, deci, victima unui complot, iar condamnarea şi executarea Sa constituie un asasinat juridic. De aceea cuvantul proces din titlu a fost pus intre ghilimele.

“La ai Sãi a venit si ai Sãi nu L-au primit” (In 1, 11).

          Dupã Cina cea de Tainã, care a avut loc in foişorul unei case, poate cea a familiei lui Ioan Marcu (cf. Fapte 12, 12), din cartierul aristocratic de pe Muntele Sionului, Domnul, urmat de ucenicii Sãi, in afarã de Iuda, a coborãt spre Valea Chedronului (Chedron inseamnã “negru”, “murdar”). Mergãnd poate pe aleea in trepte recent descoperitã care lega acel cartier de Scãldãtoarea Siloamului din vale, a trecut peste apele tulburi ale pârâului si s-a oprit intr-o grãdina cu mãslini de la poalele Muntelui Eleonului numitâ Ghetsimani (in traducere “presã de ulei”).

Vom incerca pe viitor sa prezentãm acest proces incepãnd cu arestarea din Ghetsimani si sfãrsind cu acordul lui Pilat de rãstignire a Mãntuitorului.

SURSA: Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc “Procesul Mãntuitorului”, Editura Teofania, Sibiu, 2001, p. 9-11.

Cuvantul Saptamanii.

            In 25 Aprilie 1933, la orele 14,oo, s-a desfasurat la Ierusalim o rejudecare, de catre un tribunal special, a procesului lui Iisus din Nazareth. Judecatorii erau evrei iar judecata s-a desfasurat aplicandu-se legile in vigoare la iudei in epoca Mantuitorului. Din cei cinci judecatori, patru au votat: nevinovat. Iata-L deci pe Iisus reabilitat formal de un tribunal ierusalimitean. Mai ssensibili, probabil, la detaliile juridice, majoritatea judecatorilor acestui tribunal au decis ca sentita la condamnare a lui Iisus, pronuntata de sinedriul iudaic in ziua de 14 nisan (7 Aprilie) anul 30 al erei crestine, a fost nedreapta.

          Ce semnificatie poate avea aceasta reconsiderare juridica? Desigur ca, atunci cand  astfel de reevaluari vin din lumea evreiasca, ele manifesta o anumita evolutie in perceperea personalitatii lui Iisus din Nazareth. Nu e vorba bineinteles de recunoasterea mesianitatii Sale. Dar exista astazi destui evrei-mai ales din patura intelectuala- care sunt gata sa recunoasca in Iisus o figura marcanta a poporului lor si chiar un profet. Dar, atentie! Sa nu ne  bucuram noi, crestinii, cu prea multa usurinta de o astfel de schimbare de optica. Pentru ca pozitia mentionata ascunde un gand viclean: sustinatorii ei, cautand sa disculpe de orice vina pe sinedristii iudei, arunca, de obicei, intreaga vina a uciderii lui Iisus pe umerii autoritatii romane si acuza pe evanghelisti de oportunism – Evangheliile s-ar vrea cat mai pe placul autoritatii romane- si din aceasta pricina, de denaturarea grava a adevarului istoric.

SURSA : Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, (profesor de Noul Testament la facultatea de Teologie Orthodoxa din  SIbiu) : Procesul Mantuitorului, editura Teofania, Sibiu, 2001, p. 3-5.

Procesiune in Duminica Ortodoxiei

Dragi membrii ai parohiei noastre,

Duminica, 13 martie, in prima duminica din Post, intreaga Biserica Ortodoxa face amintire de biruinta cinstirii icoanelor asupra prigonitorilor iconoclasti.
Cu acest prilej, comunitatile ortodoxe obisnuiesc a face o procesiune cu icoane in bisericile unde slujesc.
Si parohia noastra din Farnley / Leeds va face o astfel de procesiune in duminica aceasta.
V-am ruga sa participati cati mai multi, aducandu-va de acasa, fiecare, icoana pe care o aveti in case, in fata careia obisnuiti a va face rugaciunile personale.

Va asteptam cu drag.

Parintele Constantin

Cuvantul Saptamanii.

“Sunati din trambita in Sion, gatiti postiri sfinte, praznuiti Sarbatoarea cea pentru toti.”(Ioil 2, 15).

            Indemnul acesta este asa de lamurit, incat poate fi priceput de la intaia auzire. Si cu toate acestea, proorocul, cu toata scurtimea proorociei sale si cu toata felurimea lucrurilor de care va vorbi, il spune poporului de 2 ori (Ioil 2,1; 2,15). Una din cele mai bune dovezi despre puterea binefacatoare a unei doctorii este intrebuintarea ei de catre toti. La iudei este post, la turci este post, la pagani este post; in India oamenii postesc, in China postesc, chiar si popoarele salbatice postesc. Ce-a putut face oare ca popoarele cele mai diferite sa iubeasca un mijloc atat de potrivnic lacomiei noastre, daca nu convingerea puternica in folosul lui neindoielnic? Si de unde a venit oare aceasta convingere in binefacerile postului, daca nu de la probarea lui prin fapta? In apararea altor mijloace ar fi putut grai sau mintea, sau inclinatiile firesti, sau avantajele; pentru post insa cine graieste? Singura numai experienta.

           Pentru ce postul este atat de raspandit in natura? Pentru reinoirea puterilor cheltuite. S-ar parea ca alimentatia ar trebui sa intareasca si sa reinoiasca puterile a tot ce vietuieste, dar, cu toate acestea, numai singura hrana nu-I de ajuns pentru asta; mai trebuie si postul, ca reinnoitor al puterilor insesi ale nutritiei.

          De la ce s-a inceput si in ce s-a cuprins cea dintai cadere a noastra? In aceea ca noi, in persoana stramosului nostru, nu am pazit postul. Daca postul ar fi fost pazit in Rai, spune un invatator al Bisericii, omul si astazi ar fi fost in Rai; iar noi putem spune ca daca postul ar fi fost pazit si afara din Rai, de mult ne-am fi apropiat iarasi de Eden.

SURSA: Colectia  “COMORILE PUSTIEI” - Inochentie al Odesei “Cuvantari la Sfantul si Marele Post”. Ed. Anastasia, 1998, p. 36-38.

Cuvantul Saptamanii

RUGĂCIUNEA ROSTITĂ CU GURA, DAR FĂRĂ LUAREA AMINTE A MINŢII, ESTE ZADARNICĂ

Ar fi nimerit să amintim aici câteva texte apostolice despre rugăciunea cea făcută cu duhul şi cu mintea, ce nu sunt aşa de lămurit înţelese, iar prin aceasta să punem început bun în adâncirea acestei învăţături.

În Epistola către Efeseni, Sf. Apostol Pavel ne sfătuieşte să ne rugăm cu duhul: „faceţi în toată vremea – spune el – întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri“ (Efes. 6, 18). Acelaşi Apostol în Epistola I către Corinteni spune: „duhul mi-e în rugăciune, dar mintea mea este neroditoare“ (I Cor. 14, 14).

Însă cum se întâmplă oare, că omul se roagă cu duhul, dar mintea lui rămâne neroditoare?

Cuvântul „duh“ este înţeles în Sfânta Scriptură în felurite chipuri. Uneori el se întrebuinţează în locul respirării, alteori în locul sufletului sau chiar în locul unei dorinţi oarecare, sau al unui alt gând de început bun sau rău, precum, de asemenea, în locul vreunei virtuţi sau al vreunui viciu, cum sunt: duhul smereniei, duhul dragostei, duhul milosârdiei şi cele potrivnice lor: duhul mândriei, duhul urii, duhul iubirii de arginţi şi altele. Alteori, iarăşi cuvântul „duh“ este pus în locul vreunui dar oarecare al Sfântului Duh, cade pildă: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul vederii şi altele. Iar uneori, chiar în locul minţii, precum stă scris la acelaşi Apostol: „să vă primeniţi – zice el – în duhul cugetului vostru“ (Efes. 4, 23).

Sfătuindu-i pe efeseni să se roage cu duhul, în locul duhului apostolul pune însăşi mintea pe care omul ce se roagă trebuie s-o îndrepte către Dumnezeu.

Scriindu-le însă corintenilor, când le vorbeşte de duhul celor ce se roagă şi de mintea ce rămâne neroditoare – în acest loc el pune cuvântul „duh“ în locul glasului şi al răsuflării omului, ca şi cum ar spune către ei: ce folos aveţi voi, corintenilor, dacă vă rugaţi numai cu glasul răsuflării voastre, iar mintea nu vă ia aminte la rugăciune, ci îşi închipuie felurite lucruri? Ce folos aveţi dacă vorbiţi multe cu limba, iar cu mintea nu luaţi aminte la cele ce grăiţi? Chiar dacă ai rosti mii de cuvinte cu limba, ce folos vei trage, o, omule! Şi dacă vei cânta din toată puterea gâtlejului, atât cât îţi va îngădui răsuflarea, iar mintea nu va sta înaintea lui Dumnezeu şi nu-L va vedea, ci gândurile ei altundeva o vor abate? O asemenea rugăciune nu-ţi va fi de nici un folos, nici de Dumnezeu nu va fi auzită şi va rămâne neroditoare. Prea bine a judecat Sf. Ciprian, când a spus: „cum vrei oare să fii auzit de Dumnezeu, când tu nu te auzi nici pe tine însuţi? Vrei ca Domnul să-şi aducă aminte de tine când te rogi, dar tu nu-ţi aduci aminte nici de fiinţa ta însăţi?“ Apostolul ne aduce drept pildă corintenilor şi totodată şi nouă tuturor, când spune: „mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea“ (I Cor., 14, 15). Când mă rog deci cu limba şi cu glasul, vrea să le spună el acestora, care iese din răsuflarea mea, atunci neapărat trebuie să mă rog şi cu mintea.

SURSA : Pateric.ro